Despre cetățenie

Problema cetățeniilor trebuie privită dintr-o perspectivă globală. Să nu uităm că cetățenia ca instituție apare abia în statul modern, până atunci toți locuitorii fiind considerați „supuși ai monarhului” sau a seniorului. Abia după revoluția franceză din 1789, când suvernitatea monarhului este înlocuită cu suveranitatea poporului, cetățenia devine o instituție de sine stătătoare.

În termeni liberali, cetățenia a reprezintat un contract al individului cu autoritățile statului .În termeni conservatori, cetățenia devine o imitație (sau o “continuare”) a unor forme ale societății tradiționale, cum ar fi supunerea față de monarh, etnicitate, religiozitate. Până în anul 1923, spre exemplu, un supus al statului român putea fi doar un creștin, fapt care sublinia importanța relației dintre calitatea de cetățean și religia națională (Articolul 7 al Constituției din 1866).

Modernizarea – ca o infantilizare

Diferența dintre om matur și copil în societățile arhaice consta în credința în lumea supranaturală. Copilul este cel care trăiește într-o lume a pragmatismului și simplității, iar maturizarea sa coincidea cu intrarea într-o lume a simbolurilor, miturilor, tabuu-rilor, care reprezintă niște mecanisme sociale complicate, rezultate din experiențele mai multor generații. Acest fenomen l-a evidențiat și antropologul Margaret Mead în lucrarea sa “Coming of age in Samoa”. Dacă credința în mituri, într-o lume supranaturală era caracteristică maturilor, copiilor le este propriu materialismul, cinismul, raționalismul și scepticismul. Poveștile (cu un conținut mitologic), aveau sarcina de a efectua această trecere a copilului din faza raționalismului primitiv, în faza misticismului matur.