Problema Basarabiei şi modernitatea

Pavel Kiseliov – modernizatorul ţărilor româneşti

Problema Basarabiei nu poate fi privit excluzând contextele globale. Toată drama pe care au trăit-o românii din aceste teritorii nu este deloc unica pentru istoria omenirii, ci a atins şi alte popoare – multe din ele având sorţi mult mai vitrege. Este foarte important să înţelegem logica internă a acestor drame pentru a stabili relaţia „duşman – aliat”.

Julius Evola despre revoluţia conservatoare

Straniu destin al cuvintelor:  de fapt, „revoluţie” în accepţia sa originară etimologică latină nici nu însemna altceva; derivat de la revolvere, termenul exprimă o mişcare care se întoarce la punctul de plecare, la origine. Aşadar, chiar de la origini ar trebui să extragem forţa „revoluţionară” şi reînnoitoare, pentru a o face să acţioneze împotriva situaţiei existente.

Dacă apoi dorim includerea ideii „conservării” (revoluţiei conservatoare) trebuie să procedăm cu precauţie. Dată fiind interpretarea susţinută de mişcările şi elementele de stânga, denumirea de „conservatori” înspăimântă azi tot atât de mult ca acea de „reacţionari”. Evident este vorba să stabilim ce dorim să „conservăm”. În prezent, există foarte puţin care merită să fie „conservat”, dacă ne referim la planul realităţii, ca structuri sociale şi instituţii. Aceasta este valabil, aproape fără nicio rezervă, pentru Italia; putea fi valabil până mai ieri, în măsura mai mică pentru Anglia şi pentru Franţa, şi mai puţin pentru ţările Europei centrale, unde continuaseră să existe, şi pe planul realităţii, vestigii de tradiţii superioare. În realitate, formula „revoluţiei conservatoare” a fost aleasă de elementele germane, imediat după primul război mondial, chiar şi cu referiri istorice destul de apropiate în timp. În rest, trebuie să recunoaştem realitatea unei situaţii care se pretează la polemica forţelor de stânga, după opinia cărora conservatorii ar fi apărătorii nu ai ideilor, ci ai intereselor unei clase economice speciale, a celei capitaliste, mai mult sau mai puţin organizată politic, pentru a perpetua în avantaj propriu, ceea ce se presupune a fi doar un regim de privelegii şi de nedreptăţi sociale. În acest fel, a fost uşor să-i pui în aceeaşi grămadă, mai mult sau mai puţin, pe conservatori, pe „reacţionari”, pe capitalişti şi pe burghezi. „Ţinta falsă”, cum se spune în artilerie, a fost creată. De altfel, nu alta a fost tactica folosită în perioada în care trupele de asalt ale subversiunii mondiale nu aveau încă drept drapel marxismul şi comunismul, ci erau reprezentate de liberalism şi de constituţionalism. Eficacitatea unei asemenea tactici se datora faptului că acelor conservatori de ieri, nu diferiţi de cei de azi, chiar dacă erau o extracţie incontestabil superioară, ajunseseră să le placă doar poziţiile lor politico-sociale, interesele materiale ale unui mediu determinat, ale unei demnităţi, a unui patrimoniu impersonal de valori, de idei, de principii în primul rând. În aceasta a constat slăbiciunea lor fundamentală.

Pentru un conservatorism postmodern

Chiar din momentul naşterii sale, conservatorismul s-a aflat mereu într-o poziţie de defensivă, o poziţia defensivă, aş îndrăzni să spun, timidă. Modernitatea a înaintat cu paşi agresiv distrugând orânduirea firească a lumii, în timp ce conservatorii cu paşi timizi băteau în retragere. Liberalismul, naţionalismul şi comunismul au fluturat steagul revoluţiei progresiste, în timp ce conservatorii nu au fost mereu surprinşi fără replică, fără argumente care le-ar apăra poziţiile. Conservatorii căzuseră pradă lirismului, scepticismului şi deznădejdii, ceea ce a oferit şi mai multă înverşunare curentelor distructive.

Revoluție conservatoare: Patru dimensiuni ale Omului Nou

Societatea noastră are nevoie ca niciodată de o reformă profundă. Nu atât una instituțională cât una morală. În perioada interbelică, conceptul central care definea această revoluție spirituală a fost – OMUL NOU.

Trebuie din start de specificat că acest Om Nou nu presupune un model abstract după care se încearcă modelarea a omului contemporan. Omul Nou este „nou” doar în raport cu contemporanitatea, pentru că este opus ontologic ei, dar este vechi în raport cu istoria. El este un om al Tradiției, un om al firescului, opus falsității lumii moderne.

Idee națională pentru Basarabia/Republica Moldova

Incapacitatea de a purta discuții în jurul subiectului ideii naționale este dictată de o inabilitate de a conștientiza esența problemelor. Dezbaterile publice sunt deturnate de discuții pe probleme identitare și istorice. În mare parte acest lucru este cauzat de o tratare foarte simplistă a conceptului de etnic, care indiscutabil, este legat de problema ideii naționale.

La noi problema identității etnice se rezumă de cele mai dese ori la dispute în jurul problemei dacă sunt sau nu moldovenii români sau care a fost rolul Rusiei în istoria Basarabiei. Mai puțini încearcă să intre în esența problemei pentru a putea găsi niște răspunsuri la probleme fundamentale.

Nu trebuie să confundăm etnonimul cu însăși cultura etnică. Dacă facem aici o delimitare clară, o bună parte a disputelor devin inutile și începem să înțelegem care ar fi idea națională.

Eminescu – prorocul românismului pur

Mihai Eminescu poate fi numit cu adevărat precursorul revoluționar-conservatorismului românesc. Opunându-se procesului de “occidentalizare” a României, gânditorul român a sintetizat un sistem filosofic și sociologic inspirat din experiența istorică a românilor.

El a fost primul gânditor român care nu s-a mulțumit cu izolarea culturii românești în “folclor”, ci a cătat să descopere „duhul Tradiției românești”, care ar putea ajuta să răspundem la mai multe probleme ale istoriei românilor, cum ar fi: rostul și rolul României în istoria universală, idealul național care ar trebui să anime românii de pretutindeni.

De la naționalismul mic la un naționalism integrator

Din start trebuie să spun că nu îmi place noțiunea de naționalism (din cauza modernismului cu care vine termenul de “națiune”). În acest sens, naționalismul este frate direct cu liberalismul și comunismul. Totuși îl voi folosi, pentru că o altă opțiune nu există. Chiar și în perioada interbelică unii autori au utilizat termenul de “naționalism” pentru a desemna un curent care nicidecum nu reprezenta un naționalism.

Există două modele de naționalism – naționalismul mic, care aparține unor popoare neîmplinite în istorie. E un handicap care aseamănă o colectivitate cu un adolescent frustrat, care încearcă mereu să demonstreze celor din jur că este matur. Adepții naționalismului mic sunt mereu în stare de război, sunt dominați de o hartă imaginară a granițelor politice fixe (pe care le consideră “sfinte”) și reacționează isteric atunci când sunt luați în râs sau când nu li se vorbește limba – toate acestea nu sunt decât niște manifestari ale unor complexe de inferioritate.

Spre deosebire de naționalismul mic, naționalismul integrator este purtător al unei idei universale și a unei misiuni istorice. Așa a fost cazul tuturor cetăților, popoarelor care au format în decursul istoriei mari imperii. Dacă naționalismul mic luptă împotriva cuiva, naționalismul integrator luptă pentru ceva – mai exact pentru construirea unei lumi noi. Dacă cei dintâi sunt adepți a hard-power, cei din urmă preferă soft-power.

Despre comunitarism și societate civilă

Spiritul comunitarist a fost întotdeauna caracteristic omului nostru. Țăranii se asociau atunci când era nevoie de construit o fântână, de instalat o troiță la marginea drumului, de înălțat o casă pentru o familie tânără. Când eram mic și plecam pe la bunici, mai exista obiceiul CLĂCII – când mahalale întregi se adunau pentru a face împreună o lucrare frumoasă. De acolo omul își întărea sentimentul de solidaritate cu semenii săi, căpăta încredere că orice nu s-ar întâmpla, cei din jurul său îi vor da o mână de ajutor.

De atunci s-a întâmplat ceva. Fiecare s-a închis în propria sa colivie. Gardurile gospodăriilor devin tot mai mari. Comunitățile s-au destrămat, fiecare a declarat război împotriva celorlalți. Oamenii s-au împărțit în clanuri, partide politice, considerând că vor putea supraviețui și prospera pe cont propriu. În realitate, cu toții au nimerit în capcană, pentru că o astfel de situație lovește crunt în toți în egală măsură.

Revenirea la casele de lut – o soluție pentru problema locuințelor

De la o vreme în Occident a apărut o nouă tendință: construcția locuințelor ecologice din paie și lut. Moda devine tot mai populară în SUA, Europa Occidentală în măsura în care prețurile la spațiul locativ, serviciile comunale și însăși viața în mediul urban devin tot mai insuportabile.

De ce lut? Pentru că este un material perfect pentru un mediu în care locuiește o familie. Este foarte răspândit, nu este costisitor (chiar gratis), ecologic, econom și sănătos. Pe lângă asta, construcția de lut este accesibilă oricui – nu e nevoie de abilități și cunoștințe deosebite pentru a face o casă. O casă de lut putem face de orice mărime, de orice formă dorim, putem face oricând modificări în caz de necesitate (spre exemplu dacă a apărut un membru nou în familie).

Pe lângă lut există și alte tehnologii: baloți de paie, saci cu pământ, vase de sticlă sau plastic, ciuture de lemn etc. Lutul, totuși, rămâne a fi cel mai preferat și cel mai sigur.

De la o modernitate industrială, spre o postmodernitate tradiționalistă

În discuțiile despre așa-numitele contradicții dintre capitalism și socialism, trebuie să evidențiem faptul că ambele viziuni socio-economice aparțin modelului societății industriale, care indiscutabil, reprezintă o proiecție a unor elemente arhaice. În lucrarea sa “Occidentul. Fenomenul occidentalismului”, sociologul de origine rusă Alexandr Zinoviev observă că societatea apuseană nu reprezintă un model pur, ci un mix socialist-capitalist, care ideologic reprezintă un sistem pe care autorul îl numește “occidentalism”. În prezent, politica socială și economică a guvernelor depinde doar de formațiunile politice care se perindă la putere, fără a se adopta un model unic.

Anunț: la Chișinău se lansează Manifestul Mișcării Conservatoare

Iată că momentul multașteptat a sosit. La 6 septembrie (dată care nu a fost aleasă întâmplător), va avea loc lansarea Manifestului Mișcării Conservatoare: un document care încearcă să sintetizeze tot ce înseamnă ideea națională și idealul național pentru Basarabia. Raționalitatea unei astfel de lucrări este simplă: eșecul Mișcării de Renaștere Națională din anii 80-90 se datorează în mare parte neclarității unor concepte și poziții, lipsa unei viziuni de scurtă și lungă durată. Generația anilor 89 nu a avut suficient timp și resurse pentru a pune începutul unui sistem ideologic clar. În schimb, generația noastră are o astfel de posibilitate. Aranjarea tuturor ideilor dezvoltate de marii gânditori români și îmbogățirea lor cu rezultatele cercetărilor unor autori din apus și răsărit, ar putea pune începutul plămădirii unei adevărate “Biblii a idealului național”, o busolă care ar orienta tinerii în spațiul ideologic și politic.

Din istoria conservatorismului românesc: conservatorismul agrarian (ţărănismul)

Conservatorismul clasic era atribuit în mare parte marilor proprietare de teren, care și-au însușit în mod abuziv terenurile agricole prin instituirea a regimului proprietății private după model occidental în perioada Regulamentelor Organice. Dacă conservatorii se opuneau împroprietării țăranilor, liberalii erau interesați în slăbirii puterii politice a conservatorilor prin lipsirea lor de un fundamentul socio-economic. Iată de ce conservatorismul clasic dispare ca mișcare politică după primul război mondial, ca urmare a reformei agrare.

Moartea conservatorismul clasic oferă posibilitatea dezvoltării altor modele ale conservatorismului, printre care conservatorismul agrarian și cel revoluționar, care erau mult mai adecvate realității de atunci și corespundeau mai mult specificului românesc.

Critica de stânga – în ajutorul reformării dreptei

O influență considerabilă asupra sintetizării ideii conservatoare agrariene l-a avut poporanismul lui Constantin Stere, cu rădăcinile sale în narodnicismul rusesc. În Rusia acest curent nu a fost unul preponderent de stânga, cunoscând cel puțin patru direcții: conservatoare, social-revoluționară, liberal-revoluționară. Ca și în narodnicism, Constantin Stere afirmă unicitatea societății românești și caracterul ei organic. El considera că românitatea nu poate fi decât una rurală, modelul urban fiind unul de import, străin spiritului românesc. Astfel, de la un narodnicism de stânga, Stere evoluează spre un poporanism conservator tradiționalist, aducând un aport intelectual important pentru dezvoltarea conservatorismului agrarian.

Din istoria conservatorismului românesc: conservatorismul fundamental și clasic

Salonul societății "Junimea"

Înainte de a vorbi mai pe larg de tipologia conservatorismelor, trebuie să evidențiem elementele comune. În cazul conservatorismului românesc, vorbim de următoarele trei elemente: caracterul organic al societății, ierarhia socială și valorică, supremația Tradiției. Cauzele diferențelor dintre adepții conservatorismului pot fi diverse: etapa istorică, contextul socio-economic, categoria socială care reprezintă curentul sau factorii geopolitici care influențează atmosfera din interiorul societății. Conservatorismul european se naște nu atât ca o reacție la revoluția franceză, ci ca o promovare și apărare a valorilor societății premoderne (tradiționale) pe care le contestă modernismul (liberal și comunist). Dacă în secolul XIX și XX conservatorii erau cei care se opuneau schimbărilor radicale, sperând să păstreze elementele societății tradiționale, astăzi, când suntem în plină postmodernitate, conservatorismul nu poate fi decât unul revoluționar, pentru că el nu își mai propune păstrarea situației actuale, dimpotrivă, el pledează pentru schimbări radicale (îndrăznim să spunem chiar “revoluționare”), care ar conduce la revenirea la valorile societății premoderne. După ce revoluțiile liberale și comuniste și-au consumat avântul energia, este timpul revoluționar-conservatorilor să întoarcă roata istoriei.

***