Pe scurt despre trei modele ale conservatorismului românesc

Când vorbim despre conservatorismul românesc, trebuie să evităm cu atenţie confundarea sa cu ceea ce reprezintă conservatorismul european. Diferenţa este esenţială, întrucât mişcările conservatoare apar în epoca modernă drept reacţie la distrugerea caracterului organic al comunităţii. Odată ce ameninţările la adresa organicităţii, precum şi însăşi caracterul organic al poporului român, putem vorbi de un conservatorism distinct, cu propriile sale subiecte şi propriile sale probleme.

Pe parcursul istoriei evidenţiem trei modele ale conservatorismului românesc:

- Conservatorismul clasic (Mihai Kogâlniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Barbu Catargiu, Titu Maiorescu, Petre Carp, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu);

-  Conservatorismul agrarian (Constantin  Stere, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihai Manoilescu );

- Conservatorismul revoluţionar (Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Emil Cioran, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Ion Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Ernest Bernea, Traian Brăileanu etc.);

Oferirea de personalitate juridică familiei – o soluţie pentru criza socială, economică şi demografică?

Cu toţii recunoaştem că familia este o instituţie fundamentală a societăţii, care trebuie să constituie o prioritate pentru orice guvernare. Cu toate astea, lipsesc mecanismele şi condiţiile necesare pentru supravieţuirea aceste „celule fundamentale”.

Pe lângă funcţia educativă, socială, familia dispune şi de o funcţie economică. Orice familie este şi a fost o instituţie care are nevoie de resurse pentru a asigura propria sa existenţă. În perioada agrară, acest lucru era unul firesc. Familiile erau preponderent extinse (buneii, părinţii copiii), iar destrămarea lor era un fenomen extrem de rar. Familia reprezenta o întreprindere care producea pentru propria sa existenţă şi acest lucru îi garanta unitatea şi continuitatea în timp.

Distributismul – o economie cu faţă umană

Distributismul nu este o plăsmuire a romanticilor, precum afirmă unii, ci un model socio-economic spre care societatea postindustrială se mişcă inevitabil. O altă cale, pur şi simplu, nu există. În veacul informaţiei şi al vitezei, al hiperlocalismului şi dezurbanizării, structurile economice ale epocii moderne: mari complexe industriale, companii gigantice nu mai pot face faţă unei lumi aflate în continuă schimbare, mai ales în condiţiile crizei alimentare şi energetice. Însăşi futuristul Alvin Toffler, care nu este un distributist declarat, evidenţiază superioritatea întreprinderilor mici şi mijlocii faţă de marile companii.

Nu trebuie deloc să ne mirăm că „părinţii” distributismului nu erau economişti, ci oameni din domeniul socio-uman (filosofi, scriitori, teologi). Probabil era nevoie de o depăşire a limitelor determinismului economic impuse de teoriile liberale şi socialiste pentru a propune un model al „economiei cu faţă umană”.