Timpul profan: timpul care ucide

Scurgerea timpului deprimă. Deplasarea unidirecţională în timp este un adevărat blestem pentru noi.

Faci un pas şi moare o persoană dragă, faci un alt pas şi  se năruieşte casa în spatele tău, faci al treilea pas şi dispare cartierul în care te-ai născut, apoi urmează oraşul şi ţara în care cândva ai trăit. Timpul e o dihanie atotputernică care înghite totul în calea sa.  Scurgerea timpului ne dezrădăcinează, ne face mai neputincioşi, chiar dacă avem iluzia că devenim mai puternici, apropiindu-ne tot mai mult de momentul morţii.

Unicul timp în care te împlineşti, în care te purifici şi devii mai puternic este timpul sacru. Mircea Eliade, în „Sacru şi Profan” descrie foarte bune ceea ce este acest „timp sacru”:

“Omul religios trăieşte astfel în două feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil şi recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament faţă de Timp deosebeşte omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numeşte, în termeni moderni, „prezentul istoric“, străduindu–se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privinţe, ar putea însemna „Veşnicia“”.

Ar putea deveni România un partener strategic al Federaţiei Ruse?

În 1878, alianţa ruso-română obţine victorie asupra Imperiului Otoman. România devine un stat independent.

Unul din teoreticienii contemporani ai eurasianismului rus, Alexandr Dughin califică Transnistria, în lucrările sale, drept un bastion al Eurasiei în faţa extinderii civilizaţiei euro-atlantice, creând o separaţie artificială între spaţiul geopolitic „amic” şi spaţiul geopolitic „inamic”.

Consider că din punct de vedere al intereselor ruseşti, o astfel de poziţie este absolut greşită. Dacă privim adânc în istorie, vom observa că această frontieră nu a fost niciodată fixată de Rusia, ci chiar de oponenţii săi.

În 1878 Germania a cerut revederea tratatului de la San Stefano, încheiat după victoria alianţei româno-ruse asupra Imperiului Otoman. Să ne amintim că în acelaşi an, la Berlin, Germania a insistat pe revizuirea tratatului astfel în cât  Basarabia de sud  să fie cedată Rusiei iar Dobrogea statului român. Obiectivele nemţilor erau clare: Germania era conştientă de inevitabilitatea unui război cu Rusia, iată de ce o alianţă ruso-română era nedorită. Cedarea Basarabiei de sud, un pământ românesc, garanta păstrarea unei tensiuni permanente dintre cele două state. Calculul a fost făcut corect, la 18-30 octombrie România aderă la Tripla Alianţă, devenind temporar un partener al Germaniei. Schimbările ulterioare a vectorului politic extern este deja o altă problemă, care ţine de evoluţia a politicii interne din România. În 1916 statul român întră în priml război mondial ca aliat al Rusiei reuşind să recucereasca Ardealul.

Iarăşi despre identitatea românească. Unionismul – un antiromânism?

Bătrânul suflet românesc doineşte prin câmpii invadate de hoardele civilizaţionale occidentale

Gândul meu nu s-a îndreptat spre aspectele care de cele mai dese ori nu sunt puse în discuţie: construcţia identităţii naţionale vs de identitatea etnică tradiţională.

Primul model postmodernist al identităţii ar părea fi unul respins de aripa perenialistă, susţinătoarea viziunii tradiţionale asupra neamului, însă lucrurile nu stau chiar aşa.

Am putea vorbi în mod absolut de două modele identitare: cea tradiţionalistă, care nu depinde de nici un fel de „conştiinţă naţională”, de nici un fel de construcţii politico-economice şi construcţia identitară modernă, care se impune prin intermediul sistemului de învăţământ şi mass-media, devenind parte componentă a politicii de stat.

Democraţie – opiu pentru popor?

Este de interesant şi uneori nostim să priveşti cum americani mimează tentativele de export a democraţiei în lume: Iracul şi Afganistanul reprezintă adevăratele caricaturi în acest sens. Modelul democraţiei liberale funcţionează doar în societăţile unde primează valorile liberale (impuse de occident lumii întregi în calitate de „valori universale”), nu societăţile în care primează alte valori.

Şi în istoria românilor există un precedent: construcţia de către elitele româneşti occidentalizate a unei „Românii moderne”. Chiar dacă acest lucru le-a reuşit aparent, în esenţă România şi astăzi se zbate între două realităţi: România profundă, tradiţională şi anti-occidentală, izolată în mănăstiri şi micile sătuleţe din Carpaţi şi România „europeană”, democratică şi liberală – care nu există decât în mintea elitelor politice şi culturale de la Bucureşti. Cea din urmă „Românie” reprezintă ceea ce în gândirea românească a lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Constantin Rădulescu Motru, chiar şi la socialistul Constantin Dobrogeanu Gherea a primit numele „forme fără fond”.

Unde au dispărut haiducii?

Haiducul nu este un tâlhar de drumul mare. Este o formă a vieţii ascetice, diferite de cea a soldatului sau a călugărului, desigur. Dacă soldatul stă la hotarul societăţii, iar călugărul în afara ei, haiducul este în interiorul ei. Este un „nebun în Hristos”, care loveşte greu în cei care au uitat de cele veşnice şi miluieşte pe cei pe care Dumnezeu i-a blagoslovit.

Haiducul nu este judecător, el este un călău. Este un călău care renunţă la bucuriile vieţii de dragul unei vieţi austere în mijlocul codrilor pentru înfăptuirea dreptăţii pe pământ.

Haiducul este simbolul revoltei românului împotriva nedreptăţii, împotriva nefirescului, simbolul luptei împotriva celor care „au încălcat legea pământului” transformând stăpânii acestor meleaguri în robi. Haiducii luptă împotriva „ciocoilor”, primii reprezentanţi ai societăţii capitaliste, oameni fără credinţă, fără neam şi fără ţară, fără a se pune în serviciul unor idei utopice. Ei rămân în sânul firescului românesc.

Despre jurnalism şi “bloggerism”

Bine, nu sunt de specialitate jurnalist, însă pornind de la faptul că un sociolog utilizează aceleaşi metode de cercetare ai realităţii sociale ca şi jurnalistul, aş putea spune câteva idei in favoarea jurnalismului în „concurenţa” lui cu „bloggerismul”.

Este adevărat că bloggerii, cel puţin în Moldova, nu sunt angajaţi, sunt liberi în exprimare şi îşi pot permite evitare oricăror standarde. De aici vine şi o anumită credibilitate în bloggeri. Desigur, ca şi în cazul „presei independente”, doar în bloggeri „imparţiali”.

Să nu confundăm scrierea unui text simplu, fie el de opinie, fie unul care ar relata un fapt, cu un text jurnalistic calitativ, care răspunde unor norme jurnalistice. Am putea spune cu seriozitate că jurnalismul este o activitate ştiinţifică, care presupune aplicarea unor metode calitative de cercetare (observarea, interviul, studiul de caz, analiza de conţinut etc.), iar bloggerismul un soi de „amatorism”.

Există fenomenul fascismului în Moldova?

A devenit deja iritantă această „agramaţie politic corectă” în rândul diverşilor „politologi” de esenţă socialistă sau liberală, cărora le este frică să studieze anumite aspecte ale doctrinelor de dreapta. Am observat că în facultăţile noastre practic nu se studiază ce a însemnat în esenţă fascismul şi nazismul în istoria gândirii politice, chiar dacă există un teren foarte vast de cercetare. Nu ştiu cum s-ar explica această frică iraţională de a studia anumite aspecte politico-filosofice mai puţin obişnuite pentru societatea liberală. Vorbim atât de mult despre libertatea de opinii şi a gândirii, dar de cele mai dese ori, devenim victimele autocenzurii.

Simbolul fascismului

„Fascismul” este utilizată mai mult în calitate de epitet, care de cele mai dese ori se află în contradicţie cu subiectul asupra căruia este aplicat epitetul. De exemplu, stânga ideologică aplică noţiunea de „fascism” la tot ce este opus ideilor socialiste. Familia tradiţională, capitalismul, liberalismul, conservatorismul sunt calificate drept „fasciste” chiar dacă acestea nu au nimic în comun cu doctrina dreptei italiene. Acest obicei vine din anii 20 ai secolului XX, când KOMITERNUL a început să eticheteze toate doctrinele politice necomuniste drept „fasciste”. Această practică a continuat şi în anii următori, inclusiv şi astăzi. Anarhiştii în general consideră că orice formă de stat este “fascism”.

Cenzură filoliberală la PROTV?

PROTV, post de televiziune cunoscut pentru pasiunile sale pentru ştiri macabre, a tăcut brusc în momentul în care un cetăţean a fost atacat de o haită de câini. Straniu, nu? Un scandal de proporţii este ignorat, trecut de vedere de cei care ar trebui, teoretic, să fie cei mai primii în difuzarea lui cu lux de amănunte.

De ce brusc a devenit atât de selectivă presa liberală? Dacă pledează atât de mult  pentru „informarea” cetăţeanului, de ce alege ce trebuie să cunoască publicul şi ce nu? E un lucru înţeles, în Moldova nu există şi nu a existat niciodată „presa independentă”, orice instituţie media este afiliată unor grupuri de interese, iar cine cei care oferă încredere sută la sută unui organ de presă, sunt fie naivi, fie dereglaţi mintal.

Ştirile PROTV sunt cenzurate pentru a feri opoziţia liberală de o “influenţă” nefastă a propriilor sale acţiuni sau inacţiuni. Voi urmări cu interes până undeva va degrada această instituţie.

Cele două “Moldove”: Republica şi “Basarabia profundă”

Trăim în două lumi paralele, în două „Moldove” radical diferite. O Moldovă este cea a politicienilor: celor de la putere, care cunosc foarte bine situaţia, dar încearcă să ascundă de ochii populaţiei problemele reale, încercând să prezinte totul în culori roz.

O altă categorie de politicieni sunt cei din opoziţie. Unii din ei sunt nişte pitici care se imaginează deja deputaţi, miniştri, preşedinţi de ţară pentru că sunt rupţi de realitate şi demult plecaţi cu mintea peste hotare. Alţii conştientizează foarte bine care este situaţia, dar preferă să-şi dobândească pâinica prin exploatarea unor nemulţumiri ai populaţiei. Aceştia nu întrec în minciuni guvernarea, dar totuşi evită să spună lucrurilor pe nume, pentru că adevărul i-ar desfiinţa şi pe ei, împreună cu cei de la guvernare. Opoziţia minte cu neruşinare atunci când spune că îşi doresc puterea politică. Puterea înseamnă responsabilitate şi riscuri, iar actuala „elita liberală”, este obişnuită cu fotolii moi, cu ovaţiile mulţimii, cu falsa aura de mucenici politici. Toate acestea vor înceta să mai existe în cazul în care (ferească Dumnezeu!) opoziţia va ajunge la putere. Ce vor avea în schimb? Probleme, injurii şi oprobriul public, de care are parte orice putere venită prin metode democratice.

A se observa, de când e în opoziţie, domnul Ghimpu are maşină luxoasă, în locul vechiului hârb, şi-a mai crescut burta. Nu aveţi griji, şi Dorinel în 2-3 ani îl va ajunge pe Urechean după masa corporală.

A doua Moldova este cea cu faţa în ţărână. Sunt oamenii care sunt departe de problemele politice, cunosc realitatea, o spun, dar nimeni nu-i aude. Nici chiar politicienii. Ei privesc cu ironie mitingurile, acţiunile de protest, discursurile patriotarde, campaniile societăţii civile, ştiind că toate acestea sunt pleavă şi deşertăciuni. Cea de a doua Moldova este o Moldova reală, – o „Basarabie” a cărui viaţă continuă independent de orice cataclism natural, economic, politic.

Cea de a două „Moldovă” este „Basarabia profundă”.

Moartea ca PR

Moartea unui poet (cu toate greşelile sale în viaţa neliterară) este un bun prilej pentru îmbunătăţirea imaginii. De câteva zile, toate instituţiile media, partide politice, personalităţi publice, încearcă din răsputeri să exploateze moartea lui Grigorie Vieru. Chiar în ziua în care a fost internat la spital, zărisem în preajma spitalului de urgenţă mai multe persoane care deja procuraseră coroane mortuare, chiar dacă poetul mai era în viaţă. Fiecare voia să fie “primul”.

De această dată m-a surprins Moldova 1 (a se vedea aici), care a bătut toate recordurile în acordarea spaţiului memoriei lui Vieru, întrecând chiar şi PRO TV-ul, care de obicei controlează publicul pro-românesc şi se prezintă drept un post „pro-românesc”.

Voronin s-a grăbit să dea primul omagiu scriitorului, temându-se probabil să nu-i ia Bucureştiul dinainte. Capitala românească a rămas totuşi anemică la moartea poetului, din câte am auzit poetul „PSD-ist” Adrian Păunescu a insistat ca autorităţile române „să urmeze exemplul guvernării comuniste” de la Chişinău  şi să declare ziua de 20 ianuarie, „Zi de doliu”. Nu a urmat nici o reacţie deocamdată.

Crăciun nou, Crăciun vechi…

Sărbătorirea crăciunului împarte lumea în două tabere: catolico-protestanţii (şi unele popoare ortodoxe), care întâlnesc Crăciunul la 25 decembrie (stil nou), şi lumea ortodoxă, pentru care Naşterii Domnului continuă după vechiul calendar (7 ianuarie).

Nu vreau să discut problemele de ordin canonic. În primul rând sunt chestii care mă depăşesc, în al doilea rând, în lumea bisericească rânduiala calendarului nu mai este demult o problemă, bisericile ortodoxe tradiţionaliste au recunoscut dreptul altor biserici ortodoxe (de ex: Bisericii Ortodoxe Române) de a sărbători pe stil nou, împreună cu catolicii.

Există o altă problemă. Observasem pe net mai multe pagini care promovează campanii anti-Christmas Day, anti-Valentin&Valentina. Să fi fost aceste grupări promotoare a ateismului? Nu, nu cred. Ideile lor sunt cu totul diferite. În realitate, aceste grupuri pledează împotriva pervertirea unor sărbători autentice creştine, sărbători în care omul iese din tumultul vieţii cotidiene şi rămâne în intimitate cu Dumnezeu şi oamenii săi dragi.

Transformarea simbolurilor religioase în branduri comerciale („Reduceri de Crăciun!!!”, „De Crăciun Moşu’ îţi aduce o ofertă nouă” etc.) este cea mai perfidă cale de anihilare a vieţii spirituale unui popor. Este o situaţia mult mai oribilă decât cea din perioada sovietică: sărbătoarea nu este anulată, este lăsată doar forma, învelişul, iar fondul este răpit şi anihilat.

Vorbeam anterior vorbeam şi de 1 decembrie, care a păţit exact acelaşi lucru.

Sărbătoare înseamnă o nouă retrăire a evenimentului care a avut loc în trecut, în acest fel, el nu mai are o limită temporară, ci adoptă o trăsătură atemporală. Iată de ce este foarte important cum sărbătorim Crăciunul.

În întreaga lume, 25 decembrie, este o sărbătoare comercială, este un anti-Crăciun, opus antinomic acelui Crăciun adevărat ortodox, care se mai sărbătoreşte în satele basarabene la 7 ianuarie. Iată de ce cei care simt cu adevărat dimensiunile ortodoxiei se retrag instinctiv în vechile orânduieli, chiar dacă sunt mustraţi pentru faptul că „nu sunt ca toată lumea”.

Poate un comunist să fie român?

Poate român un comunist? Întrebarea este oportună în momentul în care spaţiul public din Basarabia este dominat de tot felul de „patrioţi” de profesie, care şi-au rezervat drepturile excepţionale asupra noţiunii de român.  În realitate, lucrurile nu stau aşa cum se prezintă în spaţiul virtual al mass-mediei. Partidul Comunist are destule persoane care se consideră români, iar partidele liberale au destule persoane care se consideră moldoveni şi au porniri anti-româneşti.

Lucreţiu Pătrăşcanu, unul din fondatorii Partidului Comunist, patriot român

Îmi amintesc de legendara frază a comunistului, dar marelui patriot român Lucreţiu Pătrăşcanu, ucis de cozile de topor a ruşilor: „Înainte de a fi comunist sunt român”.De reţinut.  Este o idee destul de importantă.

Din păcate, se vorbeşte mai mult despre unitatea dreptei, adică nu mai mult de 15-20% din basarabeni, şi mai puţin de unitatea tuturor românilor basarabeni, indiferent de orientare politică.  Solidaritatea tuturor în faţa pericolului rusesc, în faţa sărăciei şi  capitalului străin, o solidaritate pentru reînvierea moral-spirituală a poporului nostru trebuie să devină ideea noastră naţională, nu interesele inguste de grup sau orgolii personale.

Teze pentru dezbateri: libertate, putere, democraţie…

Om liber nu este cel care are dreptul de a alege. Dacă există cineva care ţi-a oferit, pur și simplu, acest drept, oare mai poţi fi cu adevărat liber? Eu zic că liber este acela care are capacitate, nu dreptul de a alege. Cine poate fi atunci liber? O persoană lucidă, cu voinţă puternică şi voinţă de putere.

În mod sincer cred că oamenii nu pot fi răi din natura sa. E timpul să aruncăm la coşul de gunoi mitul lui Hobbes și Machiavelli că “omul pentru om e lup”. În realitate,  în calitate sa de creaţie a lui Dumnezeu, omul nu poate fi o creatură negativă. Fiecare din noi este chipul creatorului, care este Iubire. Eu deosebesc doar două  specii de oameni: cei puternici şi cei slabi.

Aici se întrevede strânsă legătură dintre libertate şi bunătate. Libertatea nu poate genera răutate. În cazul în care ea dă naştere unor efecte negative, înseamnă că este o pseudo-libertate, de care societatea trebuie să se descotorosească în regim de urgenţă.

„Mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi” – libertatea aparţine în exclusivitate elitei, acesta este un adevăr crud, pentru unii dar absolut. Maselor populare nu au decât să aleagă dintre noroiul pseudo-libertăţii, înjurând şi scuipând propria elită în spiritul absolut al democraţiei liberale, fie să se reîntoarcă la principiul respectului faţă de ierarhie – “hieros” (sacru), “arche” – (autoritate)

Ierarhia socială, care a fost o adevărată axă prin care indivizii aveau posibilitatea să se înalţe din punct de vedere moral, spiritual şi de ce nu – politic, a fost ruinată de „democraţia liberală”, care a egalat pe cei deştepţi cu cei tâmpiţi, pe cei handicapaţii cu cei sănătoşi. Liberalismul, prin dogma „libertăţii absolute a individului”, a lipsit individul şi poporul întreg de coloana vertebrală în jurul căreia se construia spiritul moralei creştine, tradiţionale şi naţionale.

De ce atunci să ne mai mirăm de faptul că minorii ajung să se joace de-a sex în grup, filmându-se la mobil. De ce să ne mirăm că fetele noastre pleacă peste hotare, cu zecile de mii să presteze servicii sexuale? De ce să ne mirăm că jefuim şi ne omorâm reciproc pentru o bucată de pâine? Sărăcia e de vină? Nu cred.

Eu aş spune că pseudo-libertatea în care ne-am înfundat peste cap din 89 până în prezent.  Am primit dreptul de a alege, dar am fost lispiţi de capacitatea de a alege. Nu poate exista verticalitate într-o societate în care individul este rupt de axa valorilor tradiţionale. Libertatea într-o societate liberală este un non-sens.

E timpul să mai tragem linie, să privim în urmă. Să revedem greşelile noastre, şi dacă va fi cazul, să redirecţionăm carul „tranziţiei” în altă direcţie.

Oameni mari te felicită cu limba, drag popor!

Un pici, care a doua zi (1 septembrie) urma să meargă pentru prima dată la şcoală, stătea cu maica sa pe Aleea Clasicilor. Iar la intrarea în parc, spălaţi, pieptănaţi, cu unghiile tăiate, cu cravata la gât şi cu buchetele în mână, au apărut cu o solemnitate aristocratică, nişte cetăţeni.

Cetăţenii aveau feţe grave şi foarte importante, încât piciul, care ţinea pe maica sa de mână, s-a gândit că aceştia ar putea fi elevii mai mari, din clasa a doua. „Vă rugăm să vă daţi la o parte, pe aici trebuie să treacă domnul primar” zise un poliţist cu o voce dură care l-a făcut pe piciul, care urma a doua zi dimineaţă să devină „om mare”, să izbucnească într-un râs isteric. Mama s-a grăbit să-l mustre. Nu e frumos când copiii, care urmează să meargă la şcoală să se poarte în aşa hal în faţa unor oameni atât de importanţi…

Era 31 august, iar politicienii se grăbeau dis-de-dimineaţa să rezerveze locul la coadă patrioţilor. Fiecare vroia cât mai repede să-şi facă datoria în faţa poporului, aşa cum fac de obicei toţi politicienii. Aşa spun şi cărţile deştepte: funcţia politicienilor constă în îndeplinirea datoriei faţă de popor şi aceştia o îndeplineau cu sârguinţă în această dimineaţă pentru că toţi erau patrioţi.

Piciul nu a venit în parc decât pentru a mânca o îngheţată, el nu avea flori pentru că nu avea nici un fel de datorii faţă de popor. El era poporul însuşi.

Democraţia este opiumul pentru popor…

În Roma antică, circurile aveau o funcţie destul de interesantă. Pentru ca puterea împăratului să fie una absolută, aceasta are nevoie de o legitimitate din partea populaţiei. „Pâine şi distracţii” iată care sunt elementele esenţiale a unei democraţii liberale. Circul, la care aveau acces toţi cetăţenii, era un loc în care masele populare îşi permiteau să decidă „în mod democratic” soarta gladiatorului care pierdea lupta: degetul mare îndreptat în jos însemna moarte, în sus – viaţă. Evident, de cele mai dese ori poporul cerea în „unanimitate” sacrificarea gladiatorului.

Nici azi circurile nu lipsesc: scandalurile publice, acţiuni de protest, declaraţii patriotice, persecuţiile opoziţiei, alegeri parlamentare, sunt spectacole în care cetăţeanul, care le priveşte, are senzaţia că participă plenar la viaţa politică a ţării.

„Votul tău contează!”, „Doar prin vot putem schimba ceva!” , cu astfel de mesaje vin de obicei organizaţiile non-guvernamentale şi „apolitice”, care se angajează deplin în munca de mobilizare ai maselor populare. Realitatea crudă o cunosc toţi, dar mai puţin o doresc să recunoască: mecanismul democratic este o dictatură fardată ai establishment-ului în sânul căruia lupta politică reală nu are nimic cu „realitatea” care este prezentată de mass-media.