Timpul – cel mai prețios din toate bunurile

În spatele oricărui ban se ascund minutele, orele, zilele, anii de viață a fiecărui om. Muncind în calitate de salariat, noi nu facem decât să ne vindem propria noastră viață angajatorului.

Cât ne-am fi putut permite în cazul în care acest timp ar fi rămas doar la dispoziția noastră și l-am fi petrecut util alături de cei dragi sau ocupându-ne cu lucruri pe care ne-ar plăcea să le facem! Anume din acest motiv adevărată bunăstarea a unui om se poate măsură nu în bunurile pe care le are, ci în cantitatea de timp liber de care dispune.

“Noaptea de Sânziene” – în căutarea timpului și spațiului sacru

Recent am terminat lectura romanului “Noaptea de Sânziene”, care impresionează, asemenea și celorlalte scrieri ale lui Mircea Eliade prin simbolism profund. Eroului central – Ștefan Viziru, este obsedat pe parcursul întregii acțiuni de problema Timpului, mai exact de problema ieșirii din Timp. Viața eroului a fost marcată de două stări paradisiatice: camera Sambo, în copilărie și întâlnirea frumoasei Ilene, într-o pădure de la periferia Bucureștiului în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie).

Camera Sambo a reprezentat pentru tânărul Ștefan un rit de inițiere într-o lume a misterelor – „unde timpul s-a oprit”: “Storurile erau trase și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce, mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile și lăzi, și coșuri cu hârtii și jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambo. Am înțeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați – există un spațiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita toată viața. Nu știu de unde izvora acea beatitudinea fără nume”.

Cititorii blogului meu: conservatori şi liberali

Până în prezent, la sondajul pe care l-am plasat în bara din dreapta a blogului, au participat 1,071 de vizitatori. Spre bucuria mea, constat că pagina nu este vizitată de persoane care declară că au o viziune conservatoare (29 la sută), ci şi liberali (22 la sută). Locul trei revine naziştilor (9 la sută). Mai jos urmează social-democraţii – 6 la sută, fascişti  - 5 la sută, iar comunişti şi socialiştii câte 3 la sută.

La opţiunea „alt ceva” – 16 la sută, e un întreg „compot”. Se pare că o mare parte din cei care au preferat să aleagă această opţiune, nu se prea orientează în „spaţiul ideologic”. Găsim aici „legionari”, „naţional-creştini”, „naţionalişti”, „pacifişti”, „tradiţionalişti”, „universalist” etc.

De azi bag un alt sondaj, vreau să văd ce vârstă are lumea care trece pe aici

Cultura orientală în copilăria mea

Cultura chineză vrăjise de când eram mic. Fratele mai mare era obsedat de tot ce însemna cultura orientală şi casa era plină de literatura legată de istoria, filosofia japoneză şi chineză, procurate în Ucraina, Rusia. Poate pentru unii ar părea straniu ca un copil de 8-9 ani să fie preocupat de o literatură atât de „plictisitoare”, însă pentru mine era cea mai captivantă preocupare. Învăţăturile zen, calea dao, buddhismul, drama chineză, desigur o minte de copil nu reuşea să desluşească toate ideile cuprinse în aceste sisteme, însă aceste lecturi mai ajutat foarte mult să privesc lucrurile din alte perspective, decât eram obişnuit.

Odată cu trecerea timpului, cărţile s-au rătăcit pe undeva. Din toată colecţia imensă mi-a rămas doar o culegere de drame japoneze din secolul XIV-XV, pe care o păstrez ca o un cadou scump din copilărie.

Ideologia de stânga a rămas doar pe tricourile cu Che Guevara,fabricate de capitalişti, spre uzul teribiliştilor

Zilele acestea, Marc Tcaciuc, ideologul PCMR afirma că unica  soluţie pentru depăşirea crizei financiare mondiale nu poate fi decât una de stânga. Interesant, la care stângă s-a referit stimatul tovarăş? La steagurile roşii şi tricourile cu „Che Guevara”? Pentru că din ideologia de „stânga” doar aceste elemente simbolice au mai rămas.

Ah, da, a mai rămas încă ceva: cadavrul lui Lenin în mausoleul din Piaţa Roşie şi statuile sale în centrele industriale decăzute.

În era postmodernistă, nu se mai poate vorbi la mod serios despre o „ideologie de stânga”, cu atât mai mult, de o „politică de stânga”. Mişcările de cu acest caracter nu mai reprezintă astăzi fronturi ideologice serioase, nu mai sunt capabile să prezinte o alternativă actualului sistem totalitar, fiind în proces de asimilare de către diverse subculturilor urbane, aşa cum s-a întâmplat în cazul anarhismului.

Nici măcar „partenerii europeni” ai comuniştilor nu mai sunt luaţi în serios acum. Socialismul şi comunismul european au murit odată cu revoluţia din 1968 în Europa de apus, şi odată cu destrămarea URSS în 1991, în Europa de Răsărit. Comunismul, în calitatea lui de ideologie,  nu reprezintă astăzi decât  o jivină “domesticită”, un obiect decorativ inofensiv, caricatură,  o cioară împăiată, pe care unii politicieni o scot, din când în când, din debara pentru a speria electoratul naiv. Comunismul nu mai este o ideologie revoluţionară anti-sistem, pentru că odată ce a devenit un brand electoral, a devenit o parte a sistemului, golindu-se de conţinut.

Genocidul – o condiţie a modernizării

Vorbind despre marile crime ale secolului XX, deseori ne implicăm în dispute ideologice, învinuind un sistem politic sau altul pentru miile sau milioanele de victime, fără să încercăm să intrăm în esenţa fenomenelor.

Totuşi exterminarea unor mase mari de oameni nu este o invenţie a regimului hitlerist din Germania sau a regimului stalinist din URSS. Asasinarea în masă a oamenilor a devenit unul din mecanismele primordiale ale modernizării economico-politice a statelor naţionale. Indiferent de ideologie, metoda a fost aplicată sistematic odată cu „noile cuceriri geografice” şi declanşarea procesului de colonizare a teritoriilor de pe alte continente.

Logica modernizării presupune nu altceva decât primatul raţiunii asupra moralei şi eticii. Gândirea economică, indiferent dacă este una planificată sau de piaţă, este îndreptată spre diminuarea costului productivităţii şi lărgirea pieţii de desfacere. Factorul uman, cu atât mai mult moral, etic sau spiritual sunt în aceste condiţii, în cel mai bun caz, ignorate. Reforma, spre exemplu, care a dus la apariţia cultelor protestante, în sânul bisericii romano-catolice, face parte anume din acest proces de „raţionalizare” a vieţii sociale din Europa la începutul epocii moderne. „Omul raţional şi rece din occident este cel mai bun aliat al tiraniei”, afirmă sociologul Zygmund Bauman, în lucrarea „Modernity and the Holocaust”. În opinia lui, holocaustul nu este un produs al „căderii în barbarie”, ci reprezintă un element al procesului de modernizare, de raţionalizare a vieţii social-economice din America şi Europa occidentală.

Regele Codru, un arhetip al mitologiei străvechi româneşti?

Originea istoriei sacrificiilor regilor o regăsim în perioada regelui Codru (1089—1068 a. Chr), conducătorului statului Atica. Potrivit lui Strabon, numele purtat de Codru (Κόδρος) era unul „barbar”, adică negrecesc. Potrivit legendei descrise de Platon, care se considera urmaşul lui Codru, un oracol a comunicat dorienilor că Atica nu va fi cucerită în cazul în care conducătorul acesteia va fi ucis. Aflând această veste, Codru decide să se deghizeze într-un tăietor de lemne şi vine în tabăra dorienilor, unde intenţionat provoacă o ceartă şi este omorât cu coasa de către doi dorieni. După ce dorienii înţeleg că l-au omorât pe Codru, se înspăimântă şi se retrag, iar Atica şi oraşul Atena sunt salvate.

De ce regele Codru, era „deghizat” anume într-un “tăietor de lemne”? Oare este acest lucru o întâmplare? La majoritatea civilizaţiilor, pădurea se prezintă ca un locaş al spiritelor, un refugiu de invaziile popoarelor străine. Arborele reprezintă un pom al vieţii, al cunoaşterii binelui şi răului. În tradiţia vedică lemnul reprezintă un material primordial, iar în tradiţia creştină, Iisus Hristos este tâmplar, iar jertfa sa are loc pe o cruce de lemn.

În momentul în care regele Codru se preschimbă într-un tăietor de lemne, are loc o preschimbare. Monarhul se dezice de rolul său lumesc şi preia o nouă identitate spirituală, cea de „domnitor al pădurii”, al lumii “nevăzute”, o ritualică pregătire de moarte. Observaţi, el nu luptă împotriva destinului, ci îşi asumă conştient jertfa. Gândul nostru pleacă la „Mioriţa”, unde rolul „oracolului”, este asumat de o mioară, care este şi ea simbolul jertfei, smereniei, purităţii.

Ne rămâne să ne întrebăm dacă totuşi regele Codru face parte din arhetipul străvechi românesc sau este o coincidenţă omonimă. Adevărul este că în Balcani a existat un adevărat cult al lui Codru. În Delfi şi Atena au fost înalţate statui închinate regelui-erou.

Hiperlocalizarea – reacţia lumii la globalizare

Hiperlocalizarea este o noţiune nouă, care a fost introdusă recent în lumea media virtuală şi nu a reuşit să între în limbajul cotidian al presei din Republica Moldova. Este vorba de o reacţie adversă a publicului la procesul de globalizare. Dacă acum câţiva ani, „globalizarea” era concepută ca o dispariţie a frontierelor, intensificarea comunicării la nivel global, ultimele tendinţe ne prezintă un tablou radical diferit.

Dezvoltarea internetului nu conduce la o omogenizare, ci dimpotrivă, la o hiperlocalizare.

Sunt create versiuni locale a softurilor, aplicaţii web, iar reţelele sociale reunesc tot mai multe persoane care vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc în acelaşi stat.

În ceea ce priveşte presa, s-a observat preferinţa tot mai sporită a publicului faţă de ştirile locale. Cititorul de rând (mai ales internautul) nu mai este interesat de evenimentele internaţionale, ci de evenimentele care se întâmplă în ţara sa, raionul său, cartierul său. Acest fapt este relevant prin simplul fapt că, tirajul total al presei locale depăşeşte cu mult tirajul oricărui ziar naţional, iată de ce în mai multe ţări se încearcă înfiinţarea unor versiuni locale ale ziarului.

Punct de referinţă pentru adevăratul românism

Unii dintre cunoscuţii mei mă întrebau care ar fi în opinia mea perioada istorică pe care actuala generaţie ar trebui să o aleagă în calitate de punct de referinţă. Este un subiect destul de important, pentru că în acest fel definim direcţia spre care ne mişcăm şi reafirmăm idealul naţional, adevărat, nu fals, care a fost pierdut undeva pe drumurile istoriei.

Eu împart istoria poporului nostru în trei perioade: premodernă, modernă şi post-modernă. Perioada premodernă durează de la facerea lumii până la domniile fanariote. Perioada modernă începe odată cu instaurarea domniei fanariote şi durează până la căderea URSS. Perioada post-modernă, respectiv, de la dezmembrarea URSS, până în zilele noastre.

Esenţa, miezul românismului nu trebuie căutat decât în perioada premodernă, tradiţională, pentru că doar aici găsim formaţiuni organice, instituţii formate în urma unor procese fireşti, naturale, în paralel cu lumea interioară a românului,  spre deosebire de perioada modernă şi post-modernă, care reprezintă în totalitate nişte epoci întunecate, ale degradării şi dezintegrării românismului. Cu cât ne apropiem mai mult de vremurile noastre, cu atât este mai evidentă disoluţia civilizaţiei româneşti. Să nu ne mai mirăm când astăzi unii pun sub semnul întrebării însăşi existenţa românilor ca neam. Acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri.

Homosexualii – un “neocomunism” sau avangarda dizolvării popoarelor

În anii precedenţi, discuţia în jurul marşului poponarilor era concentrată în natura devianţei: este ea naturală sau provocată de o dezvoltare anormală a personalităţii. În cele din urmă, s-a văzut că astfel de polemici nu au nici un rost, pentru că indiferent la ce concluzii s-ar ajunge, problema nu este rezolvată.

Pederastofilii, precum şi unele secte protestante, încearcă să împingă această problemă exclusiv spre dimensiuni morale sau religioase, pe când problema este mult mai adâncă. Mişcarea minorităţilor sexuale este în realitate o mişcare politică şi ideologică globală, care încearcă să impună omenirii o viziune postmodernă asupra lumii.

Într-adevăr, homosexuali au existat în toate timpurile, aşa cum au existat şi alte tipuri de deviaţii comportamentale (necrofilii, zoofilii, pedofilii, etc.), însă niciodată grupurile anormale nu au încercat să-şi impună societăţii ideologia. De fapt, nu este vorba atât de homosexuali, cât de grupurile care stau în spatele lor şi ideologia pe care aceştia promovează.

Grupurile de presiune a gay-ilor sunt foarte bine instruiţi şi foarte bine finanţaţi. Probabil nu există nici un ONG, nici un grup social în Republica Moldova care primeşte o asistenţă atât de mare cât o primesc homosexualii.

Despre adevărata PATRIE

În unul din eseile sale, Barbu Ştefănescu Delavrancea încearcă să explice ce este patria şi ce reprezintă patriotismul. „Patria nu vine de la pământ nici din vre-o lucrare a câmpului, nici din vre-o abstracţiune, ci dintr-o noţiune concretă, de la „pater”, de la „patres”, din părinţi, moşi şi strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii sunt patria noastră; ei, care au vorbit aceiaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie!”, spune Delavrancea. În vremurile actuale, dacă nu ar fi tratate ca nişte „manifestări lirice”, astfel de afirmaţii ar fi fost interzise cu învinuirea de subminare a fundamentelor statului şi „extremism”. Cum aşa, statul, al cărui cetăţean eşti, nu este singura, unica şi irepetabila noastră „patrie”?  Desigur că nu! Pentru un român adevărat „patria” înseamnă ceva mult mai mult decât un „stat”.

În limbajul tradiţional, noţiunea de „patrie”, care este un împrumut dintr-o limba străină, ar fi echivalenăt cu „ocină”, care este de origine slavă („oticina”) şi are ca rădăcină cuvântul “părinte”, „tată”, şi cuvântul „moşie”, de origine geto-dacă, care probabil avea aceeaşi semnificaţie. Etimologia cuvântului arată în mod clar că este vorba de o moştenire patriliniară, primită de la generaţiile anterioare. Aici nu este  vorba doar de o simplă dobândire a dreptului de proprietate, ci de perceperea proprietăţii moştenite drept o punte care uneşte lumea morţilor de lumea viilor. Proprietatea nu dobândeşte valoare prin veniturile pe care le aduce, ci prin sacralitatea sa. „În noi trăiesc morţii noştri, în voi vom trăi noi, voi veţi trăi în urmaşii voştri”, mai spune Delavrancea. Respectiv, pământul nu este decât „un canal” de comunicare, lipsit de o valoare în cazul în care ar înceta să mai aibă această calitate. În acest context, patriotismul încetează a mai fi o banală „atitudine civică” şi devine o parte a iraţionalului uman.

“Neamul” – o idee care a înlocuit monarhia la români

Este interesant cum în limba română unele obiecte neînsufleţite primesc însuşiri omeneşti prin atribuirea genului masculin, feminin sau neutru. Engleza, de exemplu, este lipsită de un astfel avantaj.

Nu cred că acest fenomen este întâmplător. Există în adâncurile inconştientului colectiv o anumită percepţie faţă de lucruri, care se reflectă în limbaj. „Patria”, „moşia”, „ţara” („motherland” în engleză, „rodina” („născătoare”), în rusă)) este „mamă”, de gen feminin, iar „Neamul” de gen masculin. Din această perspectivă, pornind de la ierarhia tradiţională dintre feminin şi masculin, se poate reconstitui viziunea tradiţională asupra lumii. „Neamul” este ca un tată, ierarhic superior, dar complementar „ţării”, într-un univers complex familial. În acest fel, existenţa firească presupune o uniune naturală dintre „tatăl-neam” şi „mama-ţară”.

Din acest motiv, românii au şi fost lipsiţi de o tradiţie monarhică îndelungată, spre deosebire de statele occidentale sau Rusiei, unde concept de „neam”, pur şi simplu, nu există. Locul pe care îl deţine monarhul la ruşi şi europeni, este ocupat de acest părinte mistic, numit „neam”. Este foarte probabil că în cazul în care românii ar fi acceptat un cult a al monarhului, ei şi-ar fi înceta existenţa ca popor, pentru că ar dispărea acea viziunea paternalistă asupra neamului care constituie miezul  mistic al românismului.

Neamul – este totalitatea celor care au trăit înaintea noastră (strămoşii), a celor care trăiesc în prezent (naţiunea) şi a celor care urmează să se nască (urmaşii).

Din nou definim noţiunea de “român”, “românism”

Cea mai mare eroare logică a „moldoveniştilor” este momentul în care aceştia încearcă să opună identitatea de „român”, identităţii de „moldovean”. Greşeala constă în simplul fapt că spre deosebire de alte naţiuni, etnonimul de „român” desemnează doar o identitate abstractă, generală care reuneşte mai multe grupuri subetnice formate datorită diverselor procese istorice, în diverse regiuni româneşti. Indivizi care ar purta doar identitatea de român, pur şi simplu nu există.

Să explicăm noţiunea de subetnos:  ” O parte a etnosului, legată strâns de un anumit landşaft, având un mod de trai şi soartă comună. De ex: lipovenii, cazacii, basarabenii, aromânii. Pentru sistemele etnice de nivele superioare este caracteristică o perioadă mai lungă de existenţă. În special, consorţiul poate exista mai puţin decât fondatorii săi”.

Atunci când vorbim de etnosul românesc, ne referim, de fapt, la un ansamblu al mai multor subetnosuri: munteni, moldoveni, ardeleni, olteni, basarabeni, bucovineni. În afara acestora, noţiunea de „român” nu are nici un sens. Nu există români care nu ar aparţine nici unei regiuni istorice.

În apărarea spiritului mioritic

E la modă printre intelectualii occidentalizaţi din România şi Republica Moldova să pună la zid aşa-numitul „spirit mioritic” al românului de pretutindeni. Se ajunge până şi la blamarea arhetipului naţional, privit cu dispreţ ca „o frână progresului”.

Da, într-adevăr, „Mioriţa” nu este „euroconformă” şi nici nu poate fi,  pentru că sensul adânc al acestui „liturghii cosmice” este unul radical diferit de cel al filosofiei Europei occidentale.

Cultura europeană este construită pe mituri eroice şi frica patetică faţă de moarte. Întreaga cultură europeană încearcă să depăşească groaza faţă de „bezna necunoscută”, formând în acest fel o viziune, dualistă, maniheică asupra lumii.

Timpul şi calendarul – elemente identitare definitorii

De câţiva ani, sărbătorirea Crăciunului a devenit motiv de conflict între adepţii calendarului ortodox (bisericesc), zis „stil vechi” şi calendarul european (laic), zis „stil nou”. Este inutil să vorbim care din aceste două este „mai corect”, pentru că din punct de vedere astronomic ambele sunt imperfecte. Ne interesează însă mai mult ce reprezintă în esenţă ambele modele de măsurare a timpului şi ce efect au ele asupra identităţii poporului nostru.

Viziunea asupra timpului determină modul în care noi percepem lumea din jurul nostru. Dacă pentru omul modern timpul este liniar, evoluţionist, progresist, cu etape de dezvoltare, cu un început şi sfârşit, pentru omul tradiţiei timpul este de natură sacră şi corespunde unui model circular. Centrul cercului reprezintă Credinţa, unicul element esenţial în dăinuirea neamului nostru, în jurul căreia are loc rotaţia lumii, respectiv, cercul ca simbol al veşniciei în care noaptea şi ziua, anotimpurile anului, viaţa şi moartea nu sunt decât nişte etape într-un circuit veşnic şi neschimbat. De aici vine şi acceptarea firească a fenomenului morţii de către poporul nostru, frumos ilustrată în balada „Mioriţa”, unde moartea este o „mireasă”, nu o bătrână hidoasă cu coasa.

Timpul profan: timpul care ucide

Scurgerea timpului deprimă. Deplasarea unidirecţională în timp este un adevărat blestem pentru noi.

Faci un pas şi moare o persoană dragă, faci un alt pas şi  se năruieşte casa în spatele tău, faci al treilea pas şi dispare cartierul în care te-ai născut, apoi urmează oraşul şi ţara în care cândva ai trăit. Timpul e o dihanie atotputernică care înghite totul în calea sa.  Scurgerea timpului ne dezrădăcinează, ne face mai neputincioşi, chiar dacă avem iluzia că devenim mai puternici, apropiindu-ne tot mai mult de momentul morţii.

Unicul timp în care te împlineşti, în care te purifici şi devii mai puternic este timpul sacru. Mircea Eliade, în „Sacru şi Profan” descrie foarte bune ceea ce este acest „timp sacru”:

“Omul religios trăieşte astfel în două feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil şi recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament faţă de Timp deosebeşte omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numeşte, în termeni moderni, „prezentul istoric“, străduindu–se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privinţe, ar putea însemna „Veşnicia“”.

Ar putea deveni România un partener strategic al Federaţiei Ruse?

În 1878, alianţa ruso-română obţine victorie asupra Imperiului Otoman. România devine un stat independent.

Unul din teoreticienii contemporani ai eurasianismului rus, Alexandr Dughin califică Transnistria, în lucrările sale, drept un bastion al Eurasiei în faţa extinderii civilizaţiei euro-atlantice, creând o separaţie artificială între spaţiul geopolitic „amic” şi spaţiul geopolitic „inamic”.

Consider că din punct de vedere al intereselor ruseşti, o astfel de poziţie este absolut greşită. Dacă privim adânc în istorie, vom observa că această frontieră nu a fost niciodată fixată de Rusia, ci chiar de oponenţii săi.

În 1878 Germania a cerut revederea tratatului de la San Stefano, încheiat după victoria alianţei româno-ruse asupra Imperiului Otoman. Să ne amintim că în acelaşi an, la Berlin, Germania a insistat pe revizuirea tratatului astfel în cât  Basarabia de sud  să fie cedată Rusiei iar Dobrogea statului român. Obiectivele nemţilor erau clare: Germania era conştientă de inevitabilitatea unui război cu Rusia, iată de ce o alianţă ruso-română era nedorită. Cedarea Basarabiei de sud, un pământ românesc, garanta păstrarea unei tensiuni permanente dintre cele două state. Calculul a fost făcut corect, la 18-30 octombrie România aderă la Tripla Alianţă, devenind temporar un partener al Germaniei. Schimbările ulterioare a vectorului politic extern este deja o altă problemă, care ţine de evoluţia a politicii interne din România. În 1916 statul român întră în priml război mondial ca aliat al Rusiei reuşind să recucereasca Ardealul.

Iarăşi despre identitatea românească. Unionismul – un antiromânism?

Bătrânul suflet românesc doineşte prin câmpii invadate de hoardele civilizaţionale occidentale

Gândul meu nu s-a îndreptat spre aspectele care de cele mai dese ori nu sunt puse în discuţie: construcţia identităţii naţionale vs de identitatea etnică tradiţională.

Primul model postmodernist al identităţii ar părea fi unul respins de aripa perenialistă, susţinătoarea viziunii tradiţionale asupra neamului, însă lucrurile nu stau chiar aşa.

Am putea vorbi în mod absolut de două modele identitare: cea tradiţionalistă, care nu depinde de nici un fel de „conştiinţă naţională”, de nici un fel de construcţii politico-economice şi construcţia identitară modernă, care se impune prin intermediul sistemului de învăţământ şi mass-media, devenind parte componentă a politicii de stat.

Democraţie – opiu pentru popor?

Este de interesant şi uneori nostim să priveşti cum americani mimează tentativele de export a democraţiei în lume: Iracul şi Afganistanul reprezintă adevăratele caricaturi în acest sens. Modelul democraţiei liberale funcţionează doar în societăţile unde primează valorile liberale (impuse de occident lumii întregi în calitate de „valori universale”), nu societăţile în care primează alte valori.

Şi în istoria românilor există un precedent: construcţia de către elitele româneşti occidentalizate a unei „Românii moderne”. Chiar dacă acest lucru le-a reuşit aparent, în esenţă România şi astăzi se zbate între două realităţi: România profundă, tradiţională şi anti-occidentală, izolată în mănăstiri şi micile sătuleţe din Carpaţi şi România „europeană”, democratică şi liberală – care nu există decât în mintea elitelor politice şi culturale de la Bucureşti. Cea din urmă „Românie” reprezintă ceea ce în gândirea românească a lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Constantin Rădulescu Motru, chiar şi la socialistul Constantin Dobrogeanu Gherea a primit numele „forme fără fond”.

Unde au dispărut haiducii?

Haiducul nu este un tâlhar de drumul mare. Este o formă a vieţii ascetice, diferite de cea a soldatului sau a călugărului, desigur. Dacă soldatul stă la hotarul societăţii, iar călugărul în afara ei, haiducul este în interiorul ei. Este un „nebun în Hristos”, care loveşte greu în cei care au uitat de cele veşnice şi miluieşte pe cei pe care Dumnezeu i-a blagoslovit.

Haiducul nu este judecător, el este un călău. Este un călău care renunţă la bucuriile vieţii de dragul unei vieţi austere în mijlocul codrilor pentru înfăptuirea dreptăţii pe pământ.

Haiducul este simbolul revoltei românului împotriva nedreptăţii, împotriva nefirescului, simbolul luptei împotriva celor care „au încălcat legea pământului” transformând stăpânii acestor meleaguri în robi. Haiducii luptă împotriva „ciocoilor”, primii reprezentanţi ai societăţii capitaliste, oameni fără credinţă, fără neam şi fără ţară, fără a se pune în serviciul unor idei utopice. Ei rămân în sânul firescului românesc.