Dintr-o altă perspectivă: Neonazismul ca o subcultură a masculinităţii

Fenomenul neonazismului în Europa trebuie privit din perspectiva dominaţiei ordinii matriarhale în cultura contemporană, de impactul sistemului social, politic şi cultural asupra tinerilor de sex masculin.

În trecut, în mediile academice era acceptată în unanimitate ipoteza precum că extremismul se naşte în mediul în care domină inegalitatea socială, sărăcia şi nivelul scăzut de cultură. Cu toate astea, ascensiunea extremei drepte în Europa în statele în care nivelul de trai este ridicat, ne face să reanalizăm aceste fenomene. Ultimele studii sociologice din mai multe state europene arată că fenomenul neonazismului este tot mai mult răspândit în mediul persoanelor cu studii superioare, cu venituri mari, spulberă aceste presupuneri. Astfel sociologii sunt nevoiţi să caute alte rădăcini ale ascensiunii mişcărilor de extremă dreapta.

Internetul – un nou mijloc de manipulare?

Suntem obișnuiți să considerăm internetul drept un spațiu al libertății și non-manipulării. În contrast cu el, televizorul, un simbol al unei epoci mai vechi, apare drept un mijloc al dirijării „minții umane”. Într-adevăr, inițial televiziunea constrângea omului să respecte nu doar un anumit orar de programe, dar și să se acomodeze la conținutul emisiunilor. Internetul ca un mijloc de restrângere a timpului și spațiului, utilizatorul a primit posibilitatea de a alege când și ce dorește să vadă.

Este foarte important să privim aceste două surse de informare nu ca niște simple unelte, ci ca niște simboluri a unor paradigme: televiziunea – simbolul paradigmei moderne – cu norme rigide, care impune individului anumite modele de comportament, internetul – simbolul paradigmei postmoderne, relativ lipsit de norme, flexibil față de necesitățile individului. În primul caz omul este spectator, în cel de al doilea caz – utilizator.

Sărăcia și natalitatea – care este legătura logică? Cum soluționăm problema?

Este larg răspândit mitul precum că nivelul înalt al natalității este una din cauzele majore ale sărăciei, fără a se indica care ar fi legătura logică între aceste fenomene. Ni se oferă drept exemplu țările lumii a treia, însă dacă facem o comparație dintre cifrele care indică PIB-ul pe cap de locuitor, vedem că principalul factor aici este unul de natură economică – Occidentul exploatează la preț mic resursele minerale și forța de muncă ieftină din aceste țări fără a investi în economia națională. Cu sau fără copii, popoarele lumii a treia sunt condamnați să trăiască în mizerie.

Cum se explică atunci creșterea natalității? Prin instinctul conservării speciei. În condiții vitrege, nașterea de copii este cea mai bună investiție în securitate socială. Într-o colectivitate mare și unită (cum ar fi familia extinsă) un individ are mai mari șansă să supraviețuiască decât de unul singur.

Există o legitate universală potrivit căreia numărul celor exploatați este într-o continuă creștere, iar a celor care nu sunt integrați în mecanismele de exploatare – scade. Acest lucru se observă în lumea animalieră: numărul animalelor domestice este în creștere, în timp ce numărul animalelor sălbatice scade.

Cât de justificat este “dreptul de a nu naște”?

Atunci când discutăm despre natalitate, trebuie să luăm în considerație faptul că aceasta reprezintă un soi de jertfă, o renunțare de benevolă a omului la anumite comodități ale vieții, pe care este obligat să o facă oricine a fost născut dintr-o mamă. Iată de ce un om care nu dorește, în principiu, să cedeze nimic din propria comoditate este incapabil de a procrea – indiferent de nivelul bunăstării sale materiale. Iată de ce atunci când vorbim de problema familiei, nu trebuie să rămânem fixați pe problema economică, ci să atragem atenție și asupra aspectelor culturale și spirituale.

Altfel despre fenomenul cumătrismului

În perioada post-sovietică, rețelele de relații sociale neformale au devenit unul din mijloace de ascensiune pe scară socială. Fenomenul  a devenit răspândit într-o bună parte a statelor ex-comuniste fiind numit de cercetătoarea americană Natalia Dinello drept o  trecere „de la plan la clan” - modernizarea societății prin evitarea regulelor economiei liberale de piață. (“Comparing clans in Hungary and Russia”, Natalia Dinello. The George Washington University, 2000). Cercetătoarea consideră că structura de clan reprezintă o formă intermediară între societatea puternic ierarhizată și cea cu o economie liberală.

Modernizarea – ca o infantilizare

Diferența dintre om matur și copil în societățile arhaice consta în credința în lumea supranaturală. Copilul este cel care trăiește într-o lume a pragmatismului și simplității, iar maturizarea sa coincidea cu intrarea într-o lume a simbolurilor, miturilor, tabuu-rilor, care reprezintă niște mecanisme sociale complicate, rezultate din experiențele mai multor generații. Acest fenomen l-a evidențiat și antropologul Margaret Mead în lucrarea sa “Coming of age in Samoa”. Dacă credința în mituri, într-o lume supranaturală era caracteristică maturilor, copiilor le este propriu materialismul, cinismul, raționalismul și scepticismul. Poveștile (cu un conținut mitologic), aveau sarcina de a efectua această trecere a copilului din faza raționalismului primitiv, în faza misticismului matur.

Eminescu – prorocul românismului pur

Mihai Eminescu poate fi numit cu adevărat precursorul revoluționar-conservatorismului românesc. Opunându-se procesului de “occidentalizare” a României, gânditorul român a sintetizat un sistem filosofic și sociologic inspirat din experiența istorică a românilor.

El a fost primul gânditor român care nu s-a mulțumit cu izolarea culturii românești în “folclor”, ci a cătat să descopere „duhul Tradiției românești”, care ar putea ajuta să răspundem la mai multe probleme ale istoriei românilor, cum ar fi: rostul și rolul României în istoria universală, idealul național care ar trebui să anime românii de pretutindeni.

Despre societatea civilă

Îmi displace noțiunea de “societate civilă”, din considerentul că este o formulă postmodernistă, care respinge caracterul organic al unei populații umane. Prin urmare, însăși umanitatea (sau omenia) omului. Profesorul de la Universitatea de Stat de la Moscova, Aleksandr Dughin consideră că așa-numita “societatea civilă” este cea de-a patra formă socială, care apare în postmodernitate, și vine să înlocuiască etnosul, poporul și națiunea. Prin negarea a identității colective, “societatea civilă” nu recunoaște decât un singur subiect – individul (dar și unicitatea acestuia este supusă îndoielii) și autoritatea unei singure norme – Declarația Universală ale Drepturilor Omului.

În afară de aceasta, există un organism social, cu mecanismele sale firești de reacție la atacurile din afară și disfuncțiile interne. Democrația organică, în acest caz, este capacitatea societății de autoreglare. Această autoreglare presupune existența unor valori perene, a unei Tradiții primordiale și conștientizarea superiorității comunității de destin față de interesele și patimile egoiste.

Globalizarea readuce etnicitatea în actualitate

În procesul modernizării, nu poate fi ignorat factorul etnic. Etnicitatea, inconştientul colectiv este, practic, ADN-ul care contribuie la naşterea şi formarea organismului politic. Indiscutabil, statul este un produs şi o expresie al unui grup etnic – în calitatea lui de comunitate cu un trecut şi viitor comun, nu al unui contract dintre indivizi anonimi, lipsiţi de orice viziune istorică. Iată ca orice stat este ETNOCRATIC, mai întâi de toate, chiar dacă acest termen provoacă frică şi asociaţii negative la unii. Desigur, noţiunea de “etnocraţie” devine înfricoşătoare în cazul în care este gândita prin prisma ideilor din secolul trecut.

Romanitatea occidentală împotriva romanității orientale

O perioadă îndelungată de timp, origina latină a românilor a fost un mit al romantismului modern pe care nimeni nu au îndrăznit să-l nege. Însăși imnul “Deșteaptă-te, române!” poartă elemente ale aceste mitologii (“Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,/Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/Triumfător în lupte, un nume de Traian!”). O excepţie au constituit aşa-numiţii „protocronişti”, care au încercat să combată aceste teze prin aşa-numitul „dacism”, apelând la tot felul de mistificări şi şarlatanii pseudoștiințifice.

Ideologia latinistă, născută în sânul Ardealului influențat de propaganda romano-catolică, era cea care transforma românii într-o simplă colonie a puterilor occidentale, în timp ce dacismul încerca să se opună acestui fenomen, eșuând de fiecare dată, din cauza inconsistenţei sale ştiinţifice.

“Identități multiple” sau un “sistem identitar”?

Când se vorbește despre fenomenul identitar din perspectiva postmodernistă, stânga evocă mereu așa-numita “identitatea multiplă” (“multiple identity”), încercând astfel să “deconstruiască” însăși conceptul de identitate, golindu-l de sens. Desigur, în acest context, moldovenismul sovietic se împacă de minune cu “societatea deschisă”. Iată de ce nu trebuie să ne mire deloc noua abordarea a adepților “societății deschise”, care după eșecul promovării conceptului de “națiune civică”, au preluat limbajul neomoldovenist (a se vedea emisiunea RePublika din 29 mai 2011, cu Nicolae Chirtoacă (ex-directorul Fundației Soros-Moldova) și Octavian Țâcu (istoric)- ambii postmoderniști).

Evocând “multipla identitate” a omului contemporan, stânga postmodernistă face referire la faptul că societatea a devenit mult mai complexă în procesul evoluției tehnico-științifice și a globalizării, astfel încât individul aparține în același timp mai multor grupuri sociale, instituții sociale, nemaivorbind de spațiul virtual etc., în care identitatea etnică “coexistă” cu celelalte identități. În contextul în care lumea a devenit o „constelație de indentități”, individual este liber să-și asume orice identitate, chiar și una inexistentă, cum ar fi cea de „etnic moldovean”, pe care este liber să o transforme într-un instrument ideologic, politic sau economic.

Războaiele în reţea. Organizaţiile-reţea (partea I)

Războiul în reţea („netwar”) este un concept american, care defineşte un nou model al noului model de luptă în societatea postmodernă. Acesta nu trebuie confundat cu „cyberwar”, care se referă la războiul purtat în reţelele virtuale.

Ideea centrală a războiului-reţea constă în vulnerabilitatea organizaţiilor ierarhic-birocratice (partidele, organele de forţă, statul) faţă de structurile nonbirocratice (organizaţii-reţea). În veacul vitezei şi informaţiei, puterea este definită prin capacitatea unor structuri de a se organiza şi modela rapid, făcând faţă schimbărilor rapide din mediul extern. În acest mod, modelarea unor reţele sociale permite unor actor cucerirea nonmilitară şi controlarea a altor actori (guverne, partide, grupuri sociale etc.).

Distributismul – o economie cu faţă umană

Distributismul nu este o plăsmuire a romanticilor, precum afirmă unii, ci un model socio-economic spre care societatea postindustrială se mişcă inevitabil. O altă cale, pur şi simplu, nu există. În veacul informaţiei şi al vitezei, al hiperlocalismului şi dezurbanizării, structurile economice ale epocii moderne: mari complexe industriale, companii gigantice nu mai pot face faţă unei lumi aflate în continuă schimbare, mai ales în condiţiile crizei alimentare şi energetice. Însăşi futuristul Alvin Toffler, care nu este un distributist declarat, evidenţiază superioritatea întreprinderilor mici şi mijlocii faţă de marile companii.

Nu trebuie deloc să ne mirăm că „părinţii” distributismului nu erau economişti, ci oameni din domeniul socio-uman (filosofi, scriitori, teologi). Probabil era nevoie de o depăşire a limitelor determinismului economic impuse de teoriile liberale şi socialiste pentru a propune un model al „economiei cu faţă umană”.

Morala între premodernism şi postmodernism

Pentru rezolvarea problemei originii moralei este nevoie de a stabili instanţa care o generează. În viziunea materialistă, există doar două instanţe care ar putea fi izvorul normelor morale: individul şi societatea (lumea văzută). Aici morala fie este generată de conştiinţa individului, fie este rodul unui context social. Această abordare nu răspunde totuşi la o întrebare foarte importantă: care este elementul care asigură continuitatea unei colectivităţi în timp, cum ar fi în cazul unui etnos?

Ideea naţională: de la o democraţie a indivizilor la o democraţie a comunităţilor

Până la instaurarea regimului sovietic, Basarabia reprezenta un ansamblu de comunităţi cu un grad sporit de autonomie care permitea funcţionarea armonioasă a întregului organism social. Când vorbesc de „autonomie” nu am în vedere autonomia administrativă, ci nivelul de implicare a instituţiei statului în viaţa comunităţii locale. Din cele mai vechi timpuri şi până în secolul XX, nucleul acestei autonomii a comunităţilor româneşti îl constituia „legea pământului” („Jus Valachorum”), un vechi cod de legi nescrise, care reglementa relaţiile sociale şi constituia nucleul ideologic al obştilor româneşti.

Iarăşi despre identitate şi ideal naţional: comentarii pe marginea unui articol al domnului Nicolae Chirtoacă

Mi-a atras atenţia un articol al domnului Nicolae Chirtoacă, în care el abordează problema idealului naţional şi al identităţii naţionale. Eseul poartă titlul:  „Criza, noile provocări şi ideea națională moldovenească” şi încearcă să prezinte o altă abordare a problemelor fundamentale ale statului Republica Moldova, încercând să determine direcţia spre care trebuie să se mişte societatea noastră. Să spun sincer, m-a mirat destul de mult faptul că articolul este semnat de Nicolae Chirtoacă, pe care îl consideram promotor al liberalismului şi al modelului „societăţii deschise”. Ideile expuse nu doar contravin ideii de societate deschisă, dar şi unor afirmaţii făcute în cadrul unor evenimente publice sau emisiuni televizate. Să spun sincer, pentru o clipă mi s-a creat senzaţia că autorul textului este cu totul altă persoană. Dar acest lucru puţin contează. Mă interesează mai mult conţinutul ideologic al expunerii.

Cu toată originalitatea abordării sale, articolul mi-a părut unul plin de neclarităţi şi concepte nedefinite.

În primul rând, nu pot înţelege în ce paradigmă se situează ideile autorului: premodernă, modernă sau postmodernă. La nivel de limbaj, domnul Chirtoacă utilizează concepte ai paradigmei premoderne, iar în conţinut pendulează între paradigma modernă şi postmodernă.

Un mic interviu pentru Europa Liberă

Octavian Racu este unul din liderii pentru dezvoltare şi realizare a tinerilor, coordonator al revistei de politică conservatoare Axa. Un tânăr de 27 de ani, care a absolvit facultatea de asistenţă socială, sociologie şi filozofie la Universitatea de Stat. Ieri am găsit pe blogul său un titlu intrigant: „Pentru o redefinire a identităţii Republicii Moldova”.

Citesc din cele scrise de Octavian Racu pe blogul său: „Nu suntem Moldova lui Ştefan cel Mare. Şi nici un produs al Pactului Ribbentrop-Molotov. Suntem un stat absolut nou, apărut la 27 august 1991 cu voia lui Dumnezeu, prin voinţa populaţiei şi clasei politice din acest teritoriu. Primind accidental numele de Republica Moldova. Ceea ce nu trebuie deloc să ne deranjeze. Astfel de accidente istorice nu reprezintă o problemă în sine. O problemă reprezintă mai mult golul identitar, care se ascunde în spatele proiectelor istorice şi politice.” De aici a şi pornit discuţia la microfonul Europei Libere cu Octavian Racu.

Octavian Racu: „La moment, nu există nici un fel de consens în societate asupra problemelor fundamentale. Din această cauză, orice componentă a societăţii nu-şi poate defini un rost. Istoricii deseori apelează la anumite mituri, însă nu-şi concentrează propria activitate spre fundamentarea unei viziuni mai largi în ceea ce priveşte Republica Moldova.”

Reconceptualizarea identităţii – 2

Să spun sincer, nu m-am aşteptat la o reacţie atât de vie la articolul anterior, ceea ce demonstrează că societatea noastră are nevoie de dezbateri în jurul acestui subiect.

Iată de ce am considerat necesar să revin cu câteva precizări.

Răspund aici la câteva întrebări.

Ce înseamnă o identitate naţională? Se reduce ea la un trecut comun?

Desigur, acest element este unul foarte important, dar nu este decisiv şi determinant. Ungurii şi românii din Ardeal au şi ei un trecut comun, dar acest lucru nu îi face să formeze o singură etnitate. Trecutul comun are valoare creativă doar în momentul în care lasă în urmă o Tradiţie comună, care este utilizată în regenerarea permanentă a prezentului. Nu istoria ne interesează, ci rezultatul pozitiv pe care îl putem extrage. Iată de ce romantismul istoric este găunos, iar realismul revoluţionar-conservator este unul realist şi înălţător. Sarcina noastră constă în identificarea „genei” care defineşte esenţa noastră ca neam şi să restabilim identitatea noastră pe toate dimensiunile existenţei umane.

Logos/Mythos şi reconceptualizarea identităţii româneşti

Alexandr Dughin propune utilizarea formulei lui Gilbert Durand, “LOGOS/MYTHOS”, în analiza fenomenelor sociale, etnosurilor şi probleme geopolitice. Aleksandr Dughin încearcă în mod original să utilizeze aparatul conceptual a lui Durand pentru a identifica soluţii la diverse probleme sociologice şi geopolitice.

Vă prezint pe scurt ideile fundamentale a lucrării «Логос и Мифос» a lui Aleksandr Dughin, geopolitician şi sociolog, profesor la Universitatea de Stat din Mosocova „M. V. Lomonosov”. Lucrarea a fost publicată în anul 2010, la Moscova, editura «Трикста».

Imaginarul

Singura realitate existentă, afirmă Durand, este „imaginarul”, instanţa care se află în afara obiectului şi subiectului, dar în acelaşi timp îi defineşte pe ambii.

Imaginarul reprezintă simultan ceea ce este imaginat, pe cel ce îşi imaginează şi însăşi procesul de imaginare.

În filosofia clasică, se considera că există o singură realitate: subiectul (raţiunea) şi obiectul (lumea sensibilă). Potrivit acestei viziuni, între raţiune şi lumea sensibilă se află imaginarul. Pentru clasicii raţionalismului occidental: Aristotel, Kant, Decartes, imaginarul nu este decât o formă distorsionată a obiectului. Există doar realitatea raţiunii şi realitatea lumii sensibile, între aceste două se află imaginarul, care nu este decât o schimonosire a realităţii.

Sociologia lui Durand, dimpotrivă, susţine că unica realitate este imaginarul – mitul, inconştientul colectiv, care prin propria sa logică constituie şi defineşte obiectul şi subiectul.

Imaginarul, consideră Durand, este o reacţia firească a omului la fenomenul morţii. Imaginarul şi moartea sunt două realităţi absolute. Imaginarul este răspunsul omului la moarte şi la scurgerea timpului, care nu este decât o apropiere a momentului morţii. 

Răspuns la un răspuns: fie Republica Moldova va fi una etnocratică, fie nu va mai fi deloc

După un val de critici aduse articolului său, Serghei Erlih revine cu un nou comentariu pe www.ava.md. De această dată, titlul este unul ameninţător: „Либо Молдавия будет полиэтничной, либо её не будет! Ответ моим критикам” („Moldova fie va fi una multietnică, fie nu va fi deloc! Un răspuns criticilor mei”).

Autorul face o gravă confuzie dintre „etnocraţie” şi „drepturile civile”, noţiuni care fac parte din sfere absolut diferite. Respectiv, acestea nu se pot afla într-o contradicţie logică.

Aşa cum am evidenţiat anterior, toate statele lumii sunt nişte etnocraţii prin expresie, iar dominaţia reprezentanţilor unui anumit etnos în funcţiile cheie ale statului nu este decât o urmare firească a procesului de selecţie a elitelor, necesară pentru continuitatea statului. Am putea oare să ne imaginăm că într-o bună zi, majoritatea funcţiilor cheie din Federaţia Rusă ar putea fi deţinute de ceceni sau tătari? Desigur, din punct de vedere al dreptului cetăţenesc, nici un reprezentat al unui grup etnic nu poate fi împiedicat să se implice în viaţa statului, dacă respectă limitele legii. Cu toate acestea, societatea dispune de proprii mecanisme de selecţie, care reglează echilibrul în interiorul sistemului social. Prin aceasta se explică şi numărul mai mic al femeilor în organele de conducere – însăşi prin natura sa, statul este un fenomen masculin. Dar acest lucru nu înseamnă nicidecum că femeilor le este închisă calea în activitatea politică.