Am putea îndrăzni să spunem că prima „revoluţie colorată” a fost „marea revoluţie franceză” din 1789, revoluţie care, spulberând fundamentele societăţii tradiţionale, a instaurat dictatul roşu şi s-a pornit „să exporte marea schimbare” în întreaga Europă şi dincolo de hotarele ei.

Mai târziu, istoria a demonstrat ce fel de „schimbare” a adus acest val revoluţionar: inversarea valorilor şi înlocuirea principiului aristocratic cu principiul dominaţiei nemerniciei şi a banului. Toată această orgie istorică se petrecea sub patronatul, vorba marelui Petre Ţuţea, celor „trei curve metafizice”: „Libertatea, egalitatea şi fraternitatea”. Eminescu aduce şi el „laude” la adresa „triadei revoluţionare”: „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”.

Firul logic al revoluţiei franceze continuă prin revoluţia bolşevică din 1917, când întregul continent fierbea în vâltoarea revoluţionară. Rând pe rând se ruinau imperiile, iar o nouă revoluţie colorată continuă (întâmplător oare?!) să poarte crezul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”.

Prin urmare, nu poţi respinge revoluţia bolşevică din Rusia fără a respinge, în acelaşi timp, şi revoluţia liberală din 1789, pentru că ambele, prin esenţă, se află într-o legătură intimă de fraternitate. Nu poţi crede în umanitate şi valori supreme fiind în acelaşi timp adeptul acestei „triade” cua devărat satanice.

Începutul secolului XXI a stat şi el sub semnul revoluţiilor colorate. Pe rând au căzut Serbia, Slovacia, Georgia, Ucraina, Kârgâztan. Decoraţiile au fost peste tot acelaşi: culori, simboluri, mase, lozinci, răsturnări de guverne, mituri etc. Este adevărat, noile revoluţii se petrec fără multă scurgere de sânge, manifestându-se în spiritul veacului „umanismului şi pacifismului”, toate acestea, totuşi, nu îi schimbă esenţa. De fapt, revoluţiile nu au avut niciodată vreo legătură cu violenţa. Violenţa pentru acestea nu a fost decât un accident istoric. Schimbările puterii de stat prin forţă au fost întotdeauna „lovituri de stat”, „insurecţii”, „putci”, în timp ce revoluţiile (noţiune împrumutată din astronomie) au însemnat: „schimbarea radicală a sistemului de valori şi a sistemului politic”.

Confuzia vine din cauza faptului că „marile schimbări” liberale şi apoi comuniste, iniţial au putut fi posibile doar cu ajutorul mijloacelor, care, în mod obişnuit, se aplică în perioada de război: operaţii militare, război informaţional utilizate împotriva propriei ţări, împotriva propriului stat. În mod firesc, nici o minte sănătoasă nu putea accepta perversiunile pe care le propunea Robiespierre sau Lenin, perversiuni ideologice, care totuşi au devenit, mai târziu, „idei progresiste” urmate, mai târziu, de un adevărat „viol al mulţimilor”.

Revoluţiile în ziua de azi nu se mai fac de către revoluţionarii flămânzi, cu ciubotele nespălate şi cu puşca în mână, ci de indivizi la cravată, cu aere aristocratice, care se plimbă dintr-o parte în alta a globului şi ştiu „ce vrea prostimea”. Aceştia, pentru câteva zeci sau sute de milioane de euro, sunt gata oricând să organizeze la comandă „revoluţii” în orice colţ al lumii. Mă refer la specialiştii în tehnologii politice (sau „politehnologi”, cum se mai spune prin părţile noastre), pentru care campaniile de promovare sau discreditare, de instaurarea sau demitere a unui guvern au devenit o profesie.

Dacă „revoluţiile” franceze şi ruse au fost o expresie ale epocii moderne, a distrugerii societăţii premoderne (tradiţionale), revoluţiile colorate de la începutul secolului XXI au devenit o expresie a erei postmoderne, a unei post-politici, a unui post-stat a unei post-ideologii, a unei post-societăţi.

Dacă ar fi să aleg un prototip al unei astfel de revoluţii, aş alege „revoluţia oranj” din Ucraina, pentru că mi se pare cel mai reprezentativ şi cel mai cras model al unei revoluţii post-moderniste, un model care înglobează toate elementele „revoluţiilor” din Serbia, Slovacia şi Georgia.

Revoluţiile postmoderne se deosebesc de cele moderne prin faptul că decurg la o deconstrucţie a sensului politicii, înlocuindu-l cu „mesaje”, „imagini” livrate iraţionalului prin intermediul mass-media şi reţelelor de relaţii sociale, prin „acţiuni non violente” („non-violente” doar convenţional), prin culori-simboluri („oranj”, „galben”, „verde” etc.), prin acţiuni în masă, care bombardează continuu poporul cu mesaje ce duc la stări de agonie şi psihoză colectivă. Revoluţiile postmoderne nu au programe, nu au scop, ele sunt asemenea acelor detergente care „spală mai alb”, chiar dacă nu există culori „mai albe decât albul”.

Odată ce este făcut primul pas, „revoluţia colorată” devine o normă. Întregul proces politic devine o „revoluţie colorată” continuă. Chiar şi personajele („tiranii”, „dictatorii”) împotriva cărora au fost îndreptate primele „revoluţii” intră în joc, preluând şi ei tehnicile „de luptă” în aşa hal, încât nu mai există nicio cale spre o „contrarevoluţie”, spre reîntoarcere la modelul politic iniţial. Locul politicii este ocupat de o “postpolitică”.

În acest an, la sfârşitul unui ciclu electoral, mai multe persoane îşi aduc aminte, „cu nostalgie”, de „valul revoluţionar” de acum 5 ani, când Iuşcenko se îmbrăţişa cu Timoşenko pe „Maidan Nezalejnosti”, inundat de steaguri şi corturi portocalii, când Băsescu striga la Bucureşti de pe scena plină de balonaşe oranj „Să trăiţi bine!”. Când masele populare din cele două capitale, în extaz, cu feţele pline de lacrimi, credeau că iată-iată acum a venit „sfârşitul istoriei”, a venit multaşteptata „schimbare”. Desigur, totul nu a fost decât un spectacol.

Acelaşi entuziasm au simţit şi americanii acum un an, când oligarhia albă din SUA a plasat tactic pe „piaţa politică” figura neagră a lui Barack Obama, un personaj  lipsit de carismă sau calităţi deosebite, dar care timp de jumătate de an, cu susţinerea întregii mass-media din SUA, a fost transformat într-un „mesia” al naţiunii americane şi al întregului glob pământesc. Anume în astfel de cazuri este valabilă cunoscuta afirmaţie a lui Karl Marx: „religia este opiu pentru popor”.

Astăzi cetăţenii SUA se trezesc mahmuri după marea beţie electorală şi încearcă să înţeleagă ce se întâmplă, dar acest exerciţiu nu va dura prea mult timp. Îndată ce capul va începe să dea semne de limpezire, va veni o nouă „revoluţie”, cu o nouă „mare schimbare”, iar jocul politic va continua într-o aparentă „mişcare”. Realitatea este că revoluţiile postmoderne sunt revoluţii fără scop, fără sens, fără logică, în care maselor li se rezervă doar rolul de consumatori „activi” aparent, „pasivi” în realitate, ai politicii postmoderne. Revoluţiile „postmoderne” sunt modele preluate ale campaniei de promovare a mărfurilor, când orice idiot, asemenea unei mărci comerciale, poate fi transformat peste noapte în „erou naţional”.

Astăzi Moldova se află între beţie şi mahmureală. Va urma o perioadă de „durere de cap” şi lipsă de „bună dispoziţie” în rândurile „poporului muncitoresc”, după care cu siguranţă va urma o nouă „mare beţie electorală”.

Introducerea culturii ortodoxe în şcoală poate deschide perspective bune pentru integrarea minorităţilor confesionale în societatea moldovenească. De ce nu? Neînţelegerile pe criterii religioase se întâmplă deseori din cauza necunoaşterii de către protestanţi ai culturii pământului pe care locuiesc.

Ce rău este în studierea istoriei artei medievale româneşti, ce rău este în studierea arhitecturii autentice româneşti, ce este rău în studierea literaturii vechi româneşti care este în mare parte ortodoxă?

Biserica Ortodoxă nu este o sectă care să atragă credincioşi prin intermediul propagandei sau spălării de creierilor, iată de ce studierea culturii ortodoxe nu contravine nicidecum convingerilor minorităţilor confesionale. Cu atât mai mult că societatea noastră este relativ omogenă din punct de vedere confesional, numărul persoanelor cu alte convingeri religioase este insignifiant, aşa că probabilitatea apariţiei unor probleme legate de predarea religiei este foarte mică.

Potrivit statisticii internaţionale, suntem statul cu unul din cel mai mare procentaj de credincioşi ortodocşi din lume. Ortodoxia este fundamentul statului nostru, este înainte Constituţiei şi mai presus de orice constituţie, normă internaţională sau tratat internaţional.

Cultura ortodoxă poate deveni un factor de consolidare şi unificare a întregii societăţi moldoveneşti în jurul ideii de renaştere morală şi spirituală.

Iată că subiectul predării culturii ortodoxe în şcoală a început să fie abordat şi de opinia publică liberală, care a început să vocifereze despre „încălcarea flagrantă a drepturilor omului”, „prozelitism ortodox”, „talibanizarea copiilor” şi restul tâmpeniilor.

Eu zic că înainte de a debita prostii, liberalii noştri ar trebui să analizeze mai bine situaţia socio-demografică din ţară pentru a se convinge că la acest moment, ţara noastră este una din cele mai îndepărtate de valorile creştine din Europa: avorturile prosperă ca niciodată, rata divorţurilor este una din cele mai mari din lume, familiile se destramă, tinerele noastre au umplut bordelurile din lume. Ce sunt toate acestea dacă nu consecinţele lipsei unei axe de valori, lipsa unei verticalităţi morale, lipsa unei identităţi religioase şi naţionale?

Basarabia este cu piciorul în groapă, suntem în agonie şi nici un fel de „democraţie”, „libertate”, „eurointegrare” nu ne va putea ajuta. Unica direcţie pe care trebuie să o adoptăm este reîntoarcere la valorile spirituale româneşti, iar educarea tinerilor în spiritul credinţei strămoşilor  este primul pas spre o renaştere naţională.

Mă întreb de ce oare liberalii noştri au tăcut atunci când s-a încercat pervertirea copiilor noştri prin aşa obiecte idioate cum ar fi „Deprinderi de viaţă”? În cele din urmă, ce şcoală vrem noi să avem: fabrică de prostituate şi perverşi sau o şcoală de oameni cinstiţi şi morali?

De ce se teme, de fapt, liberalului, ateului, sectantului? De adevăr? Dacă copilul sectantului nu este afectat de promovarea ateismului în şcolile noastre, de ce sare ca ars când e vorba de studierea culturii şi istoriei civilizaţiei în căreia aparţine neamul nostru?

Este destul de interesantă identitatea unor membri ai guvernului Filat. Spre exemplu: Natalia Gherman, vice-ministrul al Afacerilor Externe. Mai puţină lume cunoaşte că este fiica fostului preşedinte al Republicii Moldova Mircea Snegur şi soţia lui Artur Gherman, fost director al companiei „Seabeco”, înfiinţată de miliardarul Boris Birştein, fost preşedinte al Consiliului Economic Superior din Moldova, cunoscut prin relaţiile sale foarte speciale cu primul preşedinte al Moldovei  şi prin intermediul numeroaselor articole interesante publicate în presa scrisă din Moldova şi Ucraina. Cine are interesul şi răbdare, să caute pe internet.

În 2002, Natalia Gherman a ajuns ambasador al Republicii Moldova în Austria, printr-un decret al preşedintelui Vladimir Voronin. Desigur, profesionalismul doamnei nu poate fi contestat, însă în acea perioadă guvernarea avea mai mari preferinţe pentru oameni loiali decât pentru buni specialişti. Interesant, după ce criterii s-a condus Filat când a numit-o vice-ministru de externe? Să sperăm că cele profesionale.

Încă un moment legat de Boris Birştein: presa de la Chişinău afirma că acesta este (sau a fost) patronul postului de televiziune NIT, ai cărui politică editorială este apropiată de PCRM.

Politica este un lucru foarte interesant uneori: orice schimbare nu ar veni, unii indivizi mereu cad ca mâţa, în patru labe. Nu zic că e rău, că e negativ, dar mi-e interesant cum le reuşeşte acest lucru?

„Iarna demografică” a devenit o noţiune obişnuită prin care specialiştii descriu etapa prin care trece, în prezent, întreaga populaţie a planetei. Ei afirmă că este pentru prima dată în istoria omenirii când creşterea economică în Europa este însoţită cu scăderea numărului populaţiei. Specia umană este supusă unui proces intens de depopulare, în pofida unei aparente creşteri a numărului populaţiei globului. Scăderea ratei natalităţii, migraţia populaţiei apte de muncă sunt procese care se reflectă negativ asupra capitalului uman din mai multe state. Noile generaţii de specialişti din diferite domenii nu reuşesc să înlocuiască vechile generaţii, unele ramuri falimentează din cauza insuficienţei de personal calitativ.

Conform studiului Institutului Demografic din Viena, în anul de studii 2007-2008, contingentul şcolar din Republica Moldova s-a redus cu 27 la sută faţă de anul de studii 2000-2001. Dacă luăm în considerare şi scăderea nivelului calităţii studiilor, Republica Moldova este în pericol de a rămâne fără forţă de muncă calitativă care ar atrage capitalurile străine. În prezent, deja se face resimţită insuficienţa de specialişti în diverse domenii. Potrivit datelor Organizaţiilor Naţiunilor Unite, în anul 2050 vom avea pe glob cu 248 de milioane mai puţini copii cu vârsta de până la 5 ani decât în prezent.

Aceste tendinţe nu sunt specifice doar Republicii Moldova. În peste 70 de state ale lumii are loc o scădere intensă a populaţiei. În 2006, în Germania, din cauza numărului insuficient de copii, au fost închise 230 de şcoli, iar guvernul SUA va fi nevoit să dubleze pe viitor taxele pentru a putea plăti pensiile generaţiei „baby-boom” (explozie demografică după cel de-al doilea război mondial). În prezent, creşterea populaţiei SUA după 1990 se datorează în proporţie de 60 la sută imigranţilor hispanici. Nordul Italiei, unele regiuni din Spania au ratele de fertilitate sub 1, ceea ce înseamnă că femeile din aceste regiuni nu fac nici măcar un copil. Iată de ce în prezent, problemele socioeconomice din statele occidentale, create de nedorinţa de a face copii, sunt rezolvate din contul statelor mai sărace, printre care Republica Moldova, unde există încă populaţie tânără.

Numărul copiilor în lume a scăzut dramatic chiar dacă în următoarele decenii populaţia lumii va mai creşte cu circa 1,8 miliarde. În prezent, rata fertilităţii în Europa este de 1,8, în timp ce pentru supravieţuire este nevoie de 2,05 (1,05 de genul masculin şi 1,0 de genul feminin). Situaţia în ţara noastră nu este cu nimic mai bună, în Republica Moldova, potrivit Eurostat, rata fertilităţii în 2005 era de 1,27, ceea ce este mai puţin decât rata medie în Europa. Odată ce fenomenul îmbătrânirii populaţiei a început să fie resimţit şi în Europa de est, în viitor Occidentul nu va putea acoperi insuficienţa de forţă de muncă pe care nu le pot suplini nici valurile de imigranţi din Asia şi Africa.

Populaţia din Europa de Est şi Republica Moldova în criză sociodemografică

Cea mai afectată parte a Europei este partea de est: din 1989 până în 2002, populaţia Letoniei a scăzut cu 15 la sută, iar populaţia Rusiei urmează să se micşoreze în următorii 50 de ani cu 50 la sută. Potrivit aceluiaşi Institut Demografic din Viena, populaţia Republicii Moldova va scădea, către anul 2050, cu aproximativ un milion de persoane, iar în anul 2130 aici vor locui doar 1,5 milioane de persoane.

Scăderea fertilităţii sub limita înlocuirii generaţiilor înseamnă că numărul populaţiei active apte de muncă de 15-54 de ani îşi va încetini creşterea, după care îşi va atinge apogeul şi va scădea dramatic pe o perioadă de timp nedefinită.

Aparent, scăderea ratei natalităţii este cauzată de veniturile mici ale populaţiei. În aceste condiţii, o creştere economică ar stimula procesul de reproducere. Aici este firească întrebarea: „Creşterea economică ar putea îmbunătăţi situaţia demografică din Republica Moldova?”. Faptul că „iarna demografică” a devenit un fenomen global, atingând şi statele bogate, ne vorbeşte de faptul că procesul de depopulare nu se reduce doar la factorul economic.

Specialiştii afirmă că este pentru prima dată în istoria omenirii când creşterea economică în Europa este însoţită cu scăderea numărului populaţiei. Odată ce economiile moderne au nevoie de creşterea numărului populaţiei, statele cu economie avansată vor avea nevoie tot mai mult de imigranţi. Acest fenomen va afecta grav economia statelor aflate în curs de dezvoltare, printre care şi Republica Moldova. Migrarea populaţiei apte de muncă din ţara noastră în occident scade tot mai mult productivitatea economiei, iar creşterea copiilor în lipsa părinţilor afectează grav dezvoltarea copiilor, fapt ce presupune diminuarea capitalului uman.

În prezent, piaţa muncii din Moldova funcţionează doar datorită exploziei demografice din anii 70-80, când au fost semnalate cele mai înalte rate ale natalităţii. Potrivit Biroului Naţional de Statistică, dacă în Republica Moldova (RSSM de atunci) în anul 1975 s-au născut 79.169 de copii, în 1980 – 79.580, în 1985 – 90.453 şi în 1990 – 77.085 copii, în 2007 avem doar 37.973 de noi-născuţi vii. În anul 2007, raportând la numărul de persoane decedate, fără a lua în considerare procesul de migraţie, populaţia ţării noastre a scăzut cu 5.077 de persoane. În momentul în care cei născuţi în anii 70-80 vor ajunge la bătrâneţe, tinerii din acea perioadă nu vor mai fi capabili să-i întreţină. Când vorbim de „întreţinere”, ne referim la taxe, impozite, forţe de muncă necesare pentru buna funcţionare a economiei, administraţiei publice centrale şi locale şi altor domenii. Cu alte cuvinte, suntem în pericol de a nu mai avea medici care să ne trateze sau profesori care să predea în şcoli şi populaţie aptă de muncă care să aibă capacitatea de formare a fondului de pensii.

Cauze şi posibile măsuri

Una din principalele dominante este cea ideologică. Expansiunea valorilor occidentale înseamnă dizolvarea fundamentelor societăţii tradiţionale: revoluţia sexuală, emanciparea femeii (în special, prin promovarea „dreptului la avort”), instituţionalizarea cuplurilor homosexuale şi a concubinajului, promovarea „emancipării” tinerilor prin intermediul mass-mediei, „educaţiei sexuale” şi campaniilor „anti-SIDA” dizolvă acele mecanisme de autoapărare care au ajutat generaţiile trecute să reziste în faţa multor greutăţi (războaie, foamete etc.).

Dacă în Republica Moldova în anii ’80 ai secolului trecut numărul copiilor născuţi în afara căsătoriei era de 7-8 la sută, în 1990 această cifră începe să urce la 11, în 1999 la 18,8 la sută, iar în anul 2007 – 24,5 la sută. Rata divorţialităţii (numărul de divorţuri la 1000 de persoane) în Moldova, în 2005, potrivit Eurostat, a constituit 4,0 la 1000 de persoane, ceea ce depăşeşte de două ori media din Uniunea Europeană şi se apropie de cea din SUA, care este una dintre cele mai înalte din lume. Aceste date ne indică faptul că familia tradiţională este pe cale de a fi desfiinţată în calitate de instituţie fundamentală a societăţii, unitate care garantează continuitatea unei naţiuni.

Soluţii pentru diminuarea impactului crizei demografice au fost propuse în mai multe state din lume, majoritatea din acestea preconizând revenirea la unele norme tradiţionale, în special, organizaţiile pro-familia pledează pentru: interzicerea sau restricţionarea „dreptului la avort”, limitarea posibilităţii de întrerupere a căsătoriei, păstrarea normelor juridice care definesc familia tradiţională drept fundament al societăţii moldoveneşti, educarea valorilor familiale în şcoală, colaborarea statului cu Biserica în sfera politicilor sociale. Toate acestea nu vor putea, desigur, evita etapele dificile cu care se va confrunta în viitor societatea, dar vor putea să le scurteze şi să evite o depopulare totală a ţării noastre. Viitorul depinde de investiţiile noastre în prezent.

Agenția transnistreană de știri “Lenta PMR” și-a creat versiunea românească a paginii. Da, anume românească, cu litere latine, nu “moldovenească”, cu litere rusești, cum se obișnuia până acum. O schimbare surprinzătoare care ar putea aduce niște semnale pozitive în procesul de reunificare a țării. Să sperăm că această tendință va continua și în învățământul de “limba moldovenească” din regiune.
Nu știm totuși dacă e o stratagemă sau o evoluție pozitivă, timpul va arăta.

Ministerul Educației din nou aruncă praf în ochi societății civile. În ziua de 18 noiembrie, pagina Mitropoliei Moldovei anunță victorios (!) faptul că executivul a decis, în sfârșit, introducerea educației religioase în școală: „Educaţia Creştin-Ortodoxă”, „Religia” şi „Istoria religiilor”.

Dacă nu ne înșeală memoria, alianța “Suflet pentru Educație” a cerut crearea unui cadrul legal care ar împiedica directorii de școală și administrația publică locală să interzică educația moral spirituală. Lipsa orei de religie în școală nu se datorează lipsei de voința a părinților sau elevilor, ci presiunilor din partea birocraților locali. Ce face ministerul pentru a apăra dreptul copilului la educație spirituală? Lasă totul la discreția conducerii instituțiilor de învățământ sau primarilor localităților, care din diferite motive încearcă să împiedice cultivarea duhovnicească a tineretului.

Ce s-a schimbat de fapt? Ce nou a adus Ministerul Educației ? Nimic. Totul a rămas pe vechi.

Religia trebuie să devină obiect obligatoriu pentru programul școlar și opțional pentru elevi. Faptul că au apărut câteva discipline școlare cu denumiri frumoase și pompoase nu înseamnă deloc rezolvarea problemei, ci doar amăgire . Fără un cadrul legal necesar, educația moral-spirituală nu va rămâne decât un obiect decorativ, o ficțiune, păstrată în actele Ministerului Educației, neîmplimentată în viața reală.

Educația religioasă trebuie să devină un obiect obligatoriu în școală, poziția noastră în această privință nu poate fi schimbată.

Să spun sincer, nu prea intru şi nici nu pre comentez pe WC-ul public virtual, cu numele „CURaj.net”, dar atacurile isterice la adresa valorilor naţionale şi creştine care se scurg automat pe internet deja mă face să cred mintea celor care fac parte din gaşca liberală de pederaşti şi satanişti numită „hyde park” (provine, de la loc unde se plimbă exhibiţioniştii britanici) este puternic afectată.

Sincer, încerc să nu-i observ, ca pe orice dereglaţi mintal pe care îi întâlnesc pe străzile Chişinăului. În afară de milă nu prea ce am să-i ofer.

Nu sunt din cei care susţin toleranţa. Aş putea răbda un nebun în prostia sa, să tolerez, niciodată.

Toleranţa înseamnă acceptarea prostiei şi minciunii,  răbdare înseamnă respectarea drepturilor celui diferit de tine. Dar şi răbdarea are limitele sale, mai ales când e vorba de profanarea celor sfinte.

A se observa câtă satisfacţie au unii „apărători ai liberei exprimări” când scuipă, batjocoresc Biserica, valorile naţionale, îndeamnă la ură şi dispreţ maniacal, de parcă ar fi obsedaţi de cel necurat.

Într-un cuvânt, liberalism în toată splendoarea sa.

Articolul este preluat de pe http://www.presseurop.eu    şi este o traducere a unui articol din “The Observer”. Autorul Henry Porter e puţin naiv, dar se mişcă spre o gândire sănătoasă şi realistă.

După ratificarea tratatului de la Lisabona de către cele 27 ţări membre a devenit cert faptul că Republica Moldova nu mai are ce căuta în „Uniunea Europeană”, devenită acum un imperiu antidemocratic, un instrument de promovare a intereselor obscure a unor companii transnaţionale.

Ziua de 1 decembrie din acest nu va mai fi un prilej de bucurie. Dacă acum 81, la 1 decembrie 1918 se puneau bazele unei Românii Mari şi puternice, în zilele noastre, la 1 decembrie 2009 vom „sărbători” moartea României. Moartea pe care românii şi-au provocat cu mâinile lor , iar suicidul, din câte ştim, este unul din cele mai mari păcate.

Începând cu 1 decembrie al acestui an, statul român este desfiinţat şi transformat într-o provincie neînsemnată a unui imperiu. Ceea ce nu a reuşit Imperiul Otoman, Imperiul Austriac, Imperiul Rus a reuşit astăzi ceea ce numim „Uniunea Europeană”.

Nu acesta a fost visul românilor, nu aceasta este voinţa a neamului românesc, ci a duşmanilor noştri. Românii au vrut bunăstare şi dreptate, nu lichidarea fiinţei sale naţionale. Ruşine acelor politicieni care promovează astăzi pe agenda politică distrugerea propriului neam!

Care au fost cauzele căderii comunismului şi imperiului sovietic? Dezintegrarea morală a elitelor, pătrunderea ideilor liberale în toate straturi ale societăţii, dizolvarea tuturor valorilor sociale, tradiţionale, naţionale, comuniste.

Nomenclatura, elita societăţii comuniste, a încetat să mai fie comunistă. Comunismul său, spre deosebire de generaţia care a săvârşit revoluţia din 1917, era unul formal care era afişat doar pentru accederea în castele privilegiate.

Căderea comunismului nu a demonstrat utopia sa, cum nici realismul său. Căderea URSS nu a demonstrat nimic, ea pur şi simplu s-a dezintegrat ca orice alt imperiu. Indiscutabil, oricare alt imperiu  va urma aceeaşi soartă : Statele Unite sau Uniunea Europeană. Nici căderea acestor imperii nu va demonstra nimic omenirii în afară de faptul că nimic nu este veşnic pe pământ.

Am putea privi fenomenul dezintegrării unui imperiu ca un fapt pozitiv în sine?

Deloc. Orice dezintegrare este ca un virus, care mai devreme sau mai târziu va pătrunde şi în interiorul societăţii care a ieşit din imperiu.

Elita post-sovietică nu şi-a pierdut funcţia distructivă. Din inerţie, aceasta continuă să distrugă ceea ce conduce. Dacă ieri ţinta anihilării era societatea sovietică, astăzi ţinta acesteia este societatea moldovenească.

Ideologia clasei post sovietice se defineşte prin „anti”, cu alte cuvinte, opoziţia faţă de tot ce există. În pofida faptului că în Republica Moldova demult nu mai miroase a comunism (nici măcar PCRM-ul lui Voronin nu are nimic în comun ideologia comunistă), elita liberală continuă să promoveze o direcţie anticomunistă.

Împotriva cui luptă liberalii, totuşi?

Bine, pe de o parte, „anticomunismul” liberalilor este utilizat în calitate de „antibrand electoral” în lupta împotriva PCRM-ului. Pe de altă parte, tot ce este tradiţional, „neliberal”, este calificat drept „comunist”. Morala creştină devine brusc „comunistă”, Biserica Ortodoxă – „comunistă”, tradiţionalismul autentic românesc -  „comunist”, euroscepticismul – „comunism”, Eminescu, în opinia liberalului, este comunist şi el!

Observăm că dincolo de retorica electorală „anticomunistă”, care este tolerabilă, liberalismul începe să iasă din graniţele closetului, riscând să pătrundă acolo unde nu are dreptul moral să pătrundă.

Liberalismul se transformă tot mai mult în cancer naţional, care riscă să dezintegreze tot ce a mai rămas în picioare după căderea comunismului în 1989 -1991.

Iată de ce românii basarabeni au nevoie, în regim de urgenţă, de un proiect ideologic naţional-conservator, care ar porni direct de la spiritul autentic românesc.

O altă cale, pur şi simplu, nu există.

În ultimul timp, reprezentanţii AIE au început tot mai mult să vorbească despre intenţia de a modifica procedura de alegere a preşedintelui Republicii Moldova. Într-adevăr, la prima vedere se creează impresia că actuala criză politică este generată de procedura anevoioasă de alegere a şefului statului, iar transmiterea funcţiei de alegere către popor, în calitate de arbitru, ar rezolva această situaţie.

În realitate, soluţia este falsă din start. Experienţa anilor 90 a demonstrat deja că instituţia prezidenţială poate deveni şi ea un factor de instabilitate şi crize politice de proporţii. Să ne amintim că trecere la republică parlamentară a fost făcută anume cu scopul de a reduce influenţa distructivă a preşedintelui în procesele politice din Moldova.

Moldova este un stat prea mic pentru lupte între diverse clanuri politice. Iată de ce procedura de alegere a preşedintelui nu trebuie privită doar ca un proces de desemnare a unei persoane într-o funcţie înaltă, ci un proces de unificare a clasei politice în jurul unui interes naţional, care vizează toţi locuitorii republicii, inclusiv şi politicienii moldoveni.  Aş îndrăznic să calific procedura de alegere a preşedintelui de către parlament ca un “ritual de purificare”, în care deputatul se dezice de interesele sale meschine şi se dedică construcţiei unui idei naţionale. Pasul făcut de politicien la 4 aprilie 2005 a pus bazele unui proiect de edificare a unui stat naţional, liber, unitar şi puternic, proiect deturnat mai târziu de “noua clasă politică”.

Preşedintele nu poate fi ales nu din cauza procedurii, ci din cauza egoismului grupărilor politice, justificat prin „interesul electoratului”. În momentul în care liberalii sau comuniştii spun că nu să-şi „trădeze” electoratul îmi vine a râde. În realitate, prin „trădarea electoratului”, politicienii înţeleg, da fapt, „trădarea propriilor interese”, „trădarea intereselor sponsorilor partidului”, „trădarea intereselor a unor forţe străine, din afara ţării”.

Clasa politică continuă să fie formată din persoane care vin în politică doar pentru nişte interese de moment, lipsite de o viziune asupra viitorului acestui stat, lipsiţi de un proiect naţional, lipsiţi de simţul responsabilităţii pentru oamenii pe care îi conduc. Politicianul nostru este un vânzător de peşte de la piaţă centrală, care ajungând pentru o perioadă scurtă de timp, încearcă să profite din plin de poziţia pe care o are.

În momentul în care un politician îndrăzneşte să-şi „trădeze electoratul”, el îşi demonstrează maturitatea sa politică, capacitatea de aşi asuma răspunderea aristocratică în faţa bunului Dumnezeu pentru soarta neamului săi.

Transmiterea responsabilităţii alegerii şefului statului către popor demonstrează slăbiciunea şi incapacitatea actualei clase politice de a face faţă problemelor cu care se confruntă ţara. Iată de ce trecerea la alegerea preşedintelui de către popor este un gest de trădare a interesului naţional.

Toamna aceasta a adus premiera a unui nou film excepţional al lui Pavel Lunghin, autorul filmului „Ostrov”, unul din cele mai privite filme ruseşti din ultimii 30 de ani. Este vorba de «Царь» („Ţarul”), ecranizare unui moment din viaţa lui Ioan cel Groaznic şi mitropolitului Filip, anul 1565.

În acea perioada, ţarul rus înfiinţează „opritcina”, primul serviciu secret rusesc însărcinat cu persecutarea tuturor celor care sunt suspectaţi de „viclenie”.

Unica persoană care se ridică împotriva valurilor de teroare este mitropolitul Filip, pentru care fapt plăteşte cu viaţa.

Luând în consideraţie că în realitate personajul în jurul căruia au loc toate acţiunile şi însuşi ideea filmului e roteşte în jurul lui Filip, ar fi mai corect ca filmul să se numească „Mitropolitul”, tiranicul ţar nu este decât un decor, un persecutor al Bisericii Ortodoxe.

Modul în care este reprezentat ţarul rus a revoltat cercurile naţionaliste şi monarhiste din Rusia care au organizat acţiuni de protest în care şi-au exprimat nemulţumirea de ceea ce au numit ei “schimonosirea istoriei a Rusiei”.

E un film despre jertfă, credinţă şi dragoste, care merită să fie privit de  cei care sunt pasionaţi de filmele de calitate.

Filmul poate fi găsit pe torrenturile moldoveneşti. Nu e o calitate excelentă, dar tolerabilă.

Nu ştiu pe ce se bazează reprezentanţii AIE atunci când afirmă că organizarea unui referendum ar rezolva criza politică. Am întrebat câţiva specialişti în drept cât este de reală intenţia actualei guvernări de a modifica constituţia. În realitate, plebiscitul, despre care se vorbeşte atât de mult, nu are decât un caracter consultativ, fără a avea putere decizională. Modificările în legea fundamentală nu pot fi făcute decât de organul legislativ. Dacă deschidem Constituţia, la articolul 143, citim:

1. Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.
2. Dacă de la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei Parlamentul nu a adoptat timp de un an legea constituţională corespunzătoare, propunerea se consideră nulă.

De aici rezultă că AIE poate introduce modificări în Constituţie doar cu ajutorul comuniştilor. În cazul în care deputaţii PCRM nu vor oferi cele opt voturi necesare pentru alegerea lui Lupu preşedinte, este puţin probabil să le ofere pentru modificarea constituţiei în direcţia dorită de actuala guvernare.

Parafrazând profesorul Preobrajenski din romanul şi filmul “Inima de câine”, aş vrea să spun că “problema nu este în constituţie, sau modalitatea de  alegere a preşedintelui, problema e în capul politicienilor”.