Sociologia politică a lui Mihai Eminescu

Istoria umanităţii, pentru Eminescu reprezintă o luptă dintre individualism şi ideia de stat. Dacă prin individualism, se înţeleg interesele particulare şi de grup, prin ideea de stat, Eminescu presupune armonizarea intereselor existente în societate, relaţiile din cadrul aceasta fiind privite ca un „război tuturor împotriva tuturor”, iar diferenţa socială este o necesitate organică pentru funcţionarea normală a societăţii.

Pentru Eminescu, societatea/naţiunea şi statul sunt elemente absolut distincte. Dacă celei dintâi el atribuie mişcare, schimbare permanentă, celei din urmă, continuitate şi stabilitate. Pentru materializarea acestei idei, spune gânditorul român, „trebuieşte o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societăţii, care să fie bogată când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice”. Această familie este dinastia monarhică, unica capabilă de a garanta stabilitatea politică, în opinia lui Eminescu.

O ideia opusă monarhiei este republica. Eminescu distinge două tipuri de republici: cele antice, în care dominau castele, rigide şi stabile, şi republicile moderne, în care domină „clasele movibile”, flexibile şi în permanentă schimbare. Pentru ambele tipuri de republici este caracteristică exploatarea claselor inferioare de către cele superioare. Ceea ce deosebeşte republicile antice de cele moderne este faptul că exploatarea păturilor inferioare de cele superioare este justificată cu ajutorul ideologiei liberale. „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”, spune Eminescu.

Instabilitatea pe care o aduce republica este răul principal care provoacă decăderea societăţii româneşti, iată de ce modelul ideal pentru un stat funcţional la Eminescu reprezintă „roiul de albine”, care are un „punct stabil”, în jurul căruia societatea îşi desfăşoară activitatea.

În acelaşi timp, Eminescu afirmă necesitatea menţinerii omogenităţii etnice şi predominarea elementului autohton în toate domeniile vieţii. Minorităţilor etnice, este totuşi acordat dreptul de a conlucra cu băştinaşii cu condiţia asigurării funcţionarii nediscriminatorii a mecanismului economico-politic al ţării.

Statul modern român, consideră Eminescu, este o creaţie artificială, incompatibilă cu realităţile socio-economice româneşti. „Un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată”, descrie Eminescu Constituţia României.

Teoria păturii superpuse

Problema elitei, sau „păturii superpuse”, a fost expusă şi teoretizată de către Demolins în cadrul şcolii sociologice a lui Le Play. Ideea acestei şcoli se rezumă la următoarele idei: asupra oricărei evoluţii sociale acţionează două determinisme: unul de jos în sus, organic, natural şi firesc, altul, de sus în jos, neorganic, nenatural şi artificial. În special, în cazurile dominaţiilor străine. Esenţa ideii păturii superpuse, expusă de această şcoală constă în faptul că schimbările în cadrul societăţii nu au loc în mod firesc, în conformitate cu necesităţile organice ai populaţiei, ci din necesitatea unei minorităţie străine de a domina şi parazita. În articolul său „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, Eminescu analizează impactul pe care la avut stăpânirea austriacă asupra popoarelor din cadrul imperiului. „Austria, spune el, există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie are nevoie de un element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi în Transilvania”. Potrivit lui Eminescu, prototipul acestui om, lipsit de identitate este preotul catolic. Iată de ce catolicismul („universalismul”) a servit ca idee unificatoare pentru imperiul austriac. După declararea libertăţilor religioase, clerul catolic a încetat să-şi mai exercite funcţia, deaceea administraţia imperială a fost nevoită să-şi caute un alt aliat, dezvoltând spiritul cosmopolit în rândul popoarelor. „Cosmopolitismul, este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s-a însărcinat de a lucra pentru universul întreg”.

Greşit înţeleasă, teoria păturii superpuse a fost cea care a servit deseori drept argument pentru etichetarea lui Eminescu drept „xenofob” şi „antisemit” de către unii critici. Însă, în realitate, Eminescu înfierează însăşi fenomenul de înstrăinare, a lipsei legăturii organice dintre elită şi mase. Fenomenul înstrăinării este trăsătura esenţială care caracterizează pătura superpusă.

Liberalismul este privit de Eminescu ca un produs ideologic al clasei politice înstrăinate de spiritul poporului, odată ce această ideologie fixează averea drept unicul criteriu de ascensiune socială şi nu meritele şi capacităţile personale. Iată de ce Eminescu îşi îndreaptă nemulţumirea faţă de liberali, cauza înstrăinări cărora o caută în faptul că aceştia erau în majoritatea urmaşi ai fanarioţilor şi evrei, cărora sub presiunea Europei România i-a acordat drepturi cetăţeneşti.

Teoria selecţiei negative

În sociologia universală teoria circulaţiei elitelor a fost formulată de către Gaetamo Moscva şi teoretizată mai târziu de către Vilfredo Pareto. Acesta din urmă afirmă că pentru orice societate este caracteristică o polarizare. Societatea este divizată în două părţi inegale: elita, reprezentată de indivizi cu cei mai mari indicatori personali şi masa, care este subordonată elitei. Odată ce elita se află în minoritate, pentru continuitatea sa aceasta are nevoie de „cadre noi”. Această reproducere, în opinia lui Pareto, are loc prin intermediul circulaţiei sociale a indivizilor pe verticală, din păturile inferioare spre cele superioare. Blocarea acestei circulaţii la nivele superioare, provoacă degradarea elitei, efectul metastazei, care evoluează în reacţii violente a maselor împotriva grupurilor elitare. De aici, probabil, vine şi degenerarea liberalismului în socialism revoluţionar, care odată ce dobândeşte un caracter de masă, distruge mediul social în care a apărut.

Chiar dacă a trăit cu mult înaintea lui Pareto, aceeasşi teorie a elitei o regăsim şi la Eminescu. Spre deosebire de Pareto, acesta formulează o idee mai originală şi mai apropiată de realităţile româneşti. „Ce este o elită cu semnul minus?” se întreabă Eminescu, „aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruţi de titlurile ocupate” ”. Indicatorul esenţial al „omului – elită” este caracterul, nu capacităţile intelectuale, „astfel în orice ramură de activitate socială, acolo unde înmulţesc intelegenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă”. „Aceasta începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează…”. „Intelegenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter”.

În acest fel Eminescu delimitează conceptul de „elită pozitivă”, indivizii cu cei mai înalţi indicatori, ai căror „titluri” corespund cu capacităţile pe care le au, şi „elita negativă” ai căror „titluri” nu corespund cu capacităţile sale. Dacă formal are loc o circulaţie normală, în realitate, are loc o circulaţie a etichetelor şi nu a indivizilor. Societatea în care domină principiile liberale, ascensiunea indivizilor nu are loc după criteriul calităţilor personale, ci în baza capitalului economic pe care acesta îl deţine. Selecţie negativă este cea care contribuie la formarea păturii superpuse. „Nenumărate nulităţi, sub pretextul liberalismului şi al democraţiei se servesc de stat şi de demnităţile lui pentru a câştiga o pâine, pe care pe calea muncii oneste n-ar putea-o câştiga…”, se plânge Eminescu.

Însă, ar fi greşit dacă am suspecta pe Eminescu de convingeri egalitariste. După cum observă Radu Mihai Crişan, autorul lucrării „Spre Eminescu – răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, „Mihai Eminescu, spre deosebire de liberali şi de socialişti, o concepe echitatea, la nivel societal, ca egalitate de şanse, iar nicidecum de condiţii sociale”.

Relaţia de dominare – supunere, se naşte în cadrul diferenţelor de avere, „din dominarea se naşte deosebirea între libertate şi nelibertate. E nelibertatea celui ce nu posedă faţă cu libertatea celui ce posedă. (…) Din ce în ce, clasele vin la conştiinţa antitezei lor. Această antiteză a amânduror claselor se exprimă în interese economice. Clasa săracă reprezintă procesul formării de capital, tendinţa de a-l forma, clasa bogată procesul conservării capitalului şi a dominării. Fiecare popor conţine o clasă neliberă şi una liberă. Acesta e un raport organic”. În acest fel, Eminescu afirmă ca problema naţiunii române nu constă în inegalitate ca atare, ci în imoralitatea, şi sentimentul de înstrăinare clasei dominante faţă de întreaga masă a populaţiei datorită originii sale alogene.

Teoria compensaţiei muncii

Pentru Eminescu munca reprezenta un element de bază pentru evoluţia civilizaţiei de la o etapă la alta. „Teoria compensaţiei muncii” propusă de către marele gânditor român, se află în strânsă legătură cu teoria păturii superpuse, teoria selecţiei negative şi teoriei formelor fără fond, formând un sistem al sociologiei politice eminesciene. Esenţialul care rezultă din acest sistem este faptul că formele instituţionale şi cadrele socio-culturale importate din Europa nu erau potrivite situaţiei româneşti deoarece nu erau reclamate de situaţia socio-economică reală, nefiind astfel capabile să uşureze munca ţărănimii. Iată de ce Eminescu a apreciat munca drept criteriu raţionalităţii al stadiului unei civilizaţii. Gânditorul român i-a atribuit muncii rolul de „condiţie hotărâtoare a bunăstării economice, iar prin aceasta a fericirii omului şi a umanităţii”. De aceea, „cheia depăşirii situaţiei din economia românească a timpului său consta în antrenarea întregii populaţii la muncă eficientă care să ducă la sporirea bogăţiei, precum şi în practicarea unei politici economice – fiscală, monetară, de credit, industrială etc. – care să stimuleze acest gen de muncă şi să descurajeze activităţile speculative, corupţia şi politicianismul oportunist etc.” Indivizii care contribuie la prosperitatea societăţii reprezintă „clasa pozitivă” opusă păturii superpuse, “clasa negativă”, de esenţă parazitară, care în locul uşurării muncii principalilor producători de bunuri în România, cum este ţărănimea, secătuieşte resursele naţionale în scopul “europenizării” societăţii româneşti. Această europenizare nu este decât un fals decor în care “elita românească” se complace în calitate de “rasă superioară”.

Teoria formelor fără fond

Fondatorului teoriei româneşti ai formelor fără fond este Titu Maiorescu, fiind ulterior dezvoltată de aşa personalităţi personalităţi ca: A. D. Xenopol, C. Rãdulescu-Motru, Ion Luca Caragiale.

Titu Maiorescu (1840-1917) s-a impus în epoca sa ca critic vehement al liberalismului şi a imprumuturilor străine, care în opinia sa, nu corespundeau condiţiilor social-economice din România.

Potrivit teoriei formelor fără fond, generaţia paşoptistă care a studiat în instituţiile din străinătate, vrăjiţi de civilizaţia occidentală au perceput superficial cultura occidentală, fără a studia condiţiile socio-economice şi istorice care au determinat dezvoltarea acesteia. Astfel, încât în România au fost importate modele artificiale, care nu corespund realităţilor româneşti, neavând o funcţie utilitară, fiind chiar un impiediment pentru dezvoltarea socio-economică, „dând astfel naştere unui curent general, la o credinţã optimistã cã aproape totul s-a făcut bine”, spune Titu Maiorescu. „Dacã te îndoieşti de libertate, [liberalii] îţi prezintă hârtia pe care e tipărită constituţia română”, ironizează acesta. „Înainte de a avea învăţători săteşti, continuă Maiorescu, am făcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universitãţi” şi tot astfel atenee, asociaţii de cultură, Academie Română, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr. Astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspinã de fantasmagoriile claselor superioare, căci din sudoarea lui zilnicã se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim cultură română”.

În opinia lui Eminescu, care a fost continuatorul teoriei formelor fără fond, cauza a unei astfel de stări constă în faptul că “mişcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Cine erau purtători de steag la revoluţia de la 1848? Poporul? Poporul era prea cuminte pentru asemenea lucruri. Fii de boieri, rău preparaţi în ţară, care, apucând de ici de colo, în străinătate, când o aşchie de cunoştinţă, când alta, s-au întors cu surcele în poală să dea foc ţării şi nu altceva”.

Cultura românească modernă, de altfel, ca şi însăşi statul român modern, nu este decât o imitaţie a modelelor occidentale, care potrivit lui Eminescu şi a junimiştilor, fiind sterilă, nu este capabilă să producă, să creeze. Aceste forme, care nu sunt decât un rezultat al imitaţiei culturilor străine, s-au transformat în „culturi pseudoelitare”, prin care burghezia, pătura superpusă, fiind dominată de „un sentiment al înstrăinării, încerca să de deosebească de restul populaţiei”. “Întorşi din străinătate, spune Eminescu, ei nu şi-au dat silinţa să înveţe legile şi datinile pământului, să codifice obiceiurile româneşti, ci au întrodus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i se aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică”.

Prin aceste teorii, Eminescu devine fondatorului naţional-conservatorismului românesc, care devine mai târziu ca sursă de înspiraţie pentru o întreagă generaţie de intelectuali: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Traian Brăileanu, Petre Ţuţea etc.