Politica

Europa naţiunilor sau naţiunea europeană?


Ca om cu convingeri de dreapta, cu vederi conservatoare, care participă nemijlocit la efortul colectiv de depăşire a crizei de identitate naţională, sunt printre cei care optează pentru o Europă a naţiunilor.

Harta etnică a Europei

Harta etnică a Europei

Aş vrea să încep cu un exerciţiu de admiraţie faţă de neam. E un punct de vedere foarte apropiat de interpretarea teologică a ideii de naţiune. Un punct de vedere la care am ajuns atât prin propria experienţă, cât şi în urma unor lecturi, dar şi după multiple discuţii cu personalităţi de primă mărime ale vieţii politice culturale şi bisericeşti. Orice om se naşte în sânul unei familii, în sânul unui neam şi, odată cu Botezul, în sânul unei Biserici. Acesta este datul fundamental, axiologic, peste care nu se poate trece decât cu riscul de a rămâne robit de materialismul primitiv. Un dat care nu ţine cont de opţiunea personală a cuiva. E ceea ce există obiectiv, indiferent dacă cutare sau cutare ins este sau nu conştient de propria identitate. Îmbrăţişarea acestei viziuni tradiţionale asupra persoanei şi asupra colectivităţii etnice ne-a permis, de exemplu, celor care avem o preocupare aparte pentru problema naţională, să ne vindecăm de concepţia marxistă a materialismului istoric, şi să redevenim în albia unei normalităţi din care deviasem sub regimul sovietic.

Naţiunea, înţeleasă ca entitate spirituală şi nu numai după aceea ca realitate istorică de la începutul lumii, realitate ce va dura până la Judecata de Apoi sau, altfel zis, până la „sfârşitul istoriei”, se desfăşoară în timp printr-un nesfârşit lanţ de generaţii. A fi conştient de faptul că eşti parte a acestor şiruri de generaţii ce se succed după un plan extramundan înseamnă şi a încerca plenar sentimentul fericit de a face parte dintr-o colectivitate umană distinctă, a ta şi a semenilor tăi, care, alături de alte neamuri, alcătuiesc armonia policromă a umanităţii. Se ştie că nu există om anaţional, fără însuşiri specific naţionale, adică purificate etnic, sterile. Nimeni şi nicăieri încă n-a descoperit o asemenea specie umană. Mai curând este vorba de nişte simple teoretizări ale unor persoane care suferă de o gravă infirmitate spirituală.

Român fiind, fireşte, ţin la neamul din care fac parte. Ceea ce nu mă face să mă simt nici superior, nici inferior în raport cu alte neamuri. Pur şi simplu acesta e al meu, şi de aceea ţin la el într-un mod cu totul aparte, având faţă de celelalte naţiuni respectul cuvenit. Relaţia cu mama este identică. Pe a ta o iubeşti, în timp ce celorlalte le porţi respectul. Aşa cum nu poţi face uz de libertatea de opţiune în raport cu propria mamă, care reprezintă un dat invariabil, tot astfel nu te poţi sustrage propriei apartenenţe naţionale decât printr-o fraudă logică sau o infracţiune morală. Poţi să nu fii conştient de propria identitate naţională, dar să ţi-o modifici în mod arbitrar nu îţi stă cu putinţă. Astfel zis, naţionalitatea nu este un act de voinţă umană, ce ar putea să se modifice după bunul plac al persoanei. Poate fi vorba cel mult despre o criză de identitate, cum este cea pe care o suportă românii basarabeni ca urmare a dominaţiei străine îndelungate. Deci, nu identitatea românească a basarabenilor s-a modificat, ci conştiinţa lor a fost deplasată spre o falsă identitate. Din acest punct de vedere este de remarcat rolul decisiv al liberalizării regimului sovietic şi de instaurarea a democraţiei, care a creat un mediu prielnic pentru refacerea conştiinţei româneşti. Astăzi putem constata, fără riscul de a exagera, că gradul de depăşire a crizei de identitate este direct proporţional cu nivelul de informare sau de instruire al românului din stânga Prutului.

Privită din punct de vedere al unei doctrine de dreapta, ideea europeană se întemeiază pe valorile naţionale ale fiecărui popor, înduhovnicite de revelaţia divină de acum două milenii. Europa, continentul pe solul cărui s-au înălţat în timp popoarele lui, fiecare cu farmecul său unic şi irepetabil, este sublimă în diversitatea ei. Procesul integrării europene, necesar şi benefic pentru toate ţările continentului, nu poate avea drept finalitate decât rezolvarea unor probleme ce ţin de o mai bună aşezare a relaţiilor dintre state, de crearea unui mediu în care omul să se simtă cât mai protejat şi mai sigur. Aceste deziderate nu trebuie să ţintească dizolvarea entităţilor naţionale într-un coglomerat comunitar uniformizat, într-o ipotetică şi imposibilă naţiune europeană. Aşa ceva ar fi contra firii şi potrivnic cursului natural al istoriei.

Opoziţia popoarelor captive faţă de procesul de disoluţie etnică, urmărit de internaţionalismul proletar, presupune în mod logic o reacţie similară faţă de orice intenţie de impunere a unui cosmopolitism devastator acoperit de frazeologii integraţioniste. Recunoscând şi salutând procesul de cooperare şi armonizare a relaţiilor dintre naţiunile continentului nostru, optând pentru integrarea plenară a Republicii Moldova în structurile europene, creştin-democraţii privesc cu destulă îngrijorare, dar şi cu ironie mimetismul practicat de unii europenişti autohtoni. Se ştie că orice exces este păgubos, iar căderea în extreme e contraproductivă. Observăm de la o vreme că în anumite medii intelectuale de la noi au apărut destui practicanţi ai servilismului cultural şi naţional care privesc cu dispreţ propriul popor. Fascinaţi de splendoarea civilizaţiei occidentale, văzute fugar în scurtele vizite dincolo de fosta „cortină de fier”, aceştia exaltă o fraziologie proeuropeană cu aceeaşi uşurinţă cu care mai ieri îşi afişau orientare filorusă. De fapt, astfel de atitudini superficiale sunt în contradicţie cu valorile europene autentice, care nu pot fi separate de naţiunile ce le-au creat. Prezenţa la masa naţiunilor europene cu întreaga zestre spirituală a neamului nostru, este rolul natural care revine în familia europeană. La Strasbourg sau la Bruxelles nimeni nu are nevoie de imitatori lipsiţi de personalitate, ci de parteneri demni şi serioşi.

Parafrazându-l pe Malraux, am putea spune că dacă secolul XXI va fi creştin, Europa va fi a naţiunilor, iar dacă va fi ateu, nu va mai fi deloc. Fiindcă apariţia unei presupuse „naţiuni europene” ar lipsi bătrânul continent de rostul său în istorie, precum şi de dreptul de a purta, ca pe un blazon de nobleţe, numele de Europa.

Iurie ROŞCA,

Chişinău, 3 aprilie 1999

ULIM

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s