Sociologie

Timpul şi calendarul – elemente identitare definitorii


De câţiva ani, sărbătorirea Crăciunului a devenit motiv de conflict între adepţii calendarului ortodox (bisericesc), zis „stil vechi” şi calendarul european (laic), zis „stil nou”. Este inutil să vorbim care din aceste două este „mai corect”, pentru că din punct de vedere astronomic ambele sunt imperfecte. Ne interesează însă mai mult ce reprezintă în esenţă ambele modele de măsurare a timpului şi ce efect au ele asupra identităţii poporului nostru.

Viziunea asupra timpului determină modul în care noi percepem lumea din jurul nostru. Dacă pentru omul modern timpul este liniar, evoluţionist, progresist, cu etape de dezvoltare, cu un început şi sfârşit, pentru omul tradiţiei timpul este de natură sacră şi corespunde unui model circular. Centrul cercului reprezintă Credinţa, unicul element esenţial în dăinuirea neamului nostru, în jurul căreia are loc rotaţia lumii, respectiv, cercul ca simbol al veşniciei în care noaptea şi ziua, anotimpurile anului, viaţa şi moartea nu sunt decât nişte etape într-un circuit veşnic şi neschimbat. De aici vine şi acceptarea firească a fenomenului morţii de către poporul nostru, frumos ilustrată în balada „Mioriţa”, unde moartea este o „mireasă”, nu o bătrână hidoasă cu coasa.

În gândirea tradiţională românească conceptul timpului sacru cuprinde şi noţiunea de „neam”. Să privim trunchiul copacului: pe parcursul vieţii arborele a crescut şi straturile de celule noi au format cercuri. Cu toate acestea, copacul este un organism unitar. Exact aşa este şi neamul, generaţiile trecute, prezente şi viitoare reprezintă o unitate, un organism menţinut în viaţă cu ajutorul timpului circular. A separa trunchiul copacului în cercuri este lipsită de sens. Odată ce îl vom tranşa, acesta va înceta să mai fie un copac, ci doar o materie primă.

În viaţa românului au coexistat două modele de calendare care au şi ordonat viaţa de zi cu zi: cel popular (agrar, pastoral, pomi-viticol şi apicol) şi cel bisericesc. Cel dintâi reprezenta ritmul periodic al vieţii economice (semănatul, culesul roadei, transhumanţa etc.), pe când cel de-al doilea (calendarul bisericesc) măsura Timpul Liturgic, împărţit în cruguri: al zilei, al săptămânii şi al anului, adică slujbe bisericeşti zilnice, săptămânale şi anuale ce definesc viaţa duhovnicească (spirituală) a societăţii româneşti creştine. Ambele calendare au ştiut să coexiste fără a intra niciodată în conflict de-a lungul întregii istorii.

Parţial în secolul XIX, deplin în secolul XX, în România apare un al treilea model de calendar, ce pretindea că ar avea la bază criterii astronomice de măsurare a timpului.

Obiectele măsurării devin procesele economice specifice societăţii industriale şi de consum, altfel spus, al unor procese care decurg strict liniar. Spre deosebire de calendarul popular şi cel bisericesc, care vizează fenomene vii (viaţa plantelor, animalelor, viaţa duhovnicească a omului), calendarul nou măsoară procese ce nu ţin nemijlocit de om şi activitatea lui ci de sisteme neînsufleţite, moarte (ritmul producţiei, orarul muncii, circulaţia banilor, sistemul electoral etc.).

Concepţia modernistă opune timpului tradiţional timpul liniar. În viziunea acestuia timpul nu mai este o unitate (absolută şi ciclică) ci o succesiune de generaţii. Liberalismul, pentru care prezentul este unica realitate, deseacă părţile componente ale agregatului uman în părţi autonome care se succed pe axa timpului. Astfel, conceptul de neam este înlocuit cu ideea de „naţiune”, o colectivitate a prezentului, al cărui „naţionalism” reprezintă interesul egoist al unei generaţii într-o perioadă limitată de timp. Acest egoism decurge din ideea că într-o linie dreaptă, punctul iniţial (strămoşii) şi punctul final (generaţia prezentului) se îndepărtează pe măsură ce creşte lungimea liniei, în opoziţia cu modelul circular, în care nici nu există conceptul de „trecut, prezent şi viitor”, respectiv, nu există ideea de generaţie ca organisme autonome.

Schimbarea viziunii asupra timpului aduce cu sine şi schimbări geo-culturale. Procesele globalizatoare reduc spaţiul caracterelor autohtone, lipsesc de conţinut valorile locale şi desfiinţează frontierele etnospirituale. Civilizaţiile non-occidentale cedează treptat în faţa invaziei Occidentalismului (de fapt, a civilizaţiei -„anticivilizaţie”) riscând să moară asfixiate. În acest fel, sub influenţa înaintării frontierei civilizaţiei occidentale, poporul român îşi anihilează nucleul identitar, acel „orizont al inconştientului”, „matricea”, „spaţiul mioritic” despre care vorbeşte şi Lucian Blaga. Dacă timpul ciclic era un sistem care gravita invariabil în jurul elementului spiritual, atunci timpul liniar se mişcă spre modelul societăţii post-moderne, eventual post-post-moderne, modelul de sistem a-centric, a-valoric şi respectiv a-cefalic: efectiv, spre schizofrenizarea societăţii. O astfel de orânduire socială are doar un singur avantaj: poate fi modelat cu uşurinţă de cei care stăpânesc mijloacele de informare în masă. Real devine doar ceea ce este prezentat de canalele de informare, restul este „inexistenţă”. Chiar şi timpul devine un „post-timp” care este supus şi el modelării „magicienilor informaţionali”.

În numărul trecut vorbisem deja despre „revoluţiile postmoderne” care reprezintă o deconstrucţie a conceptului clasic al politicii. Paralel cu desfăşurarea acestor „revoluţii” a avut loc şi o metamorfoză a timpului. Omul nu mai trăieşte într-un prezent continuu, cum a fost cel tradiţional-ciclic, ci este angajat într-o permanentă construcţie a unui viitor utopic (de la „uthopia” –  din greacă „u” – negaţie, „topos”-loc,  „locul care nu există”).

În această ordine de idei, revolta poporului român din perioada interbelică împotriva introducerii „stilului nou” în Biserică nu e nimic altceva decât o consecinţă logică a intervenţiei străine în viaţa lui duhovnicească (supra-existenţială). Instinctual, sufletul ţăranului simţea că renunţarea la calendarul tradiţional este o rupere de ritmul în care trăit neamul aproape două mii de ani, aşa cum copacul simte că este sortit pieirii atunci când îi sunt smulse rădăcinile din solul în care a crescut.

Peste generaţia interbelică au venit alte generaţii, care dezorientaţi se întreabă: „de ce ne uscăm, de ce ne evaporăm ca neam?”. Nimeni din aceştia nu reuşeşte să găsească un răspuns pentru că ipotezele de la care pornesc sunt false din start.

Renunţarea la calendarul tradiţional şi îmbrăţişarea aşa-zisului „stil nou” nu reprezintă în sine o cauză a schimbărilor (spre rău), fiind totuşi un simptom esenţial al degradării conştiinţei naţionale. Oamenii renunţă la tradiţie nu doar pentru că sunt „europenizaţi”, „slabi informaţi”, sau „mutilaţi de comunism”, ci şi pentru că au încetat să mai vibreze în ritmul înaintaşilor săi. În condiţiile confortului lumii (post)moderne, ni s-a atrofiat sufletul, ni s-a atrofiat esenţa umanului din noi. Iar reîntoarcere la vechiul model este posibilă doar printr-o re-conştientizare a ceea ce suntem, în opoziţie faţă de lumea modernă care ne doreşte simple anexe a sistemului său de producţie şi consum.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s