reвaLюtzie, Sociologie

Principiul feminin şi masculin sau o definire a tradiţiei şi a modernităţii


Marele tradiţionalist René Guénon este unul din puţinii autori care a încercat să înţeleagă şi să explice realitatea prin delimitarea a ceea ce numeşte el limbajul tradiţiei de limbajul modernităţii. De fapt, nu este decât o încercare de a explica de ce direcţia generală spre care se mişcă societatea modernă este regresul şi nu „progresul”, de ce măsurile „umaniste”, „pozitive”, „reformiste” au condus spre mari catastrofe umanitare şi nu spre edificarea unui „rai pe pământ”, aşa cum îşi propuneau iniţial ideologii modernismului. Pentru Guénon, societatea modernă nu este decât o falsă realitate, un limbaj fals, care este opus realităţii Tradiţiei şi limbajului tradiţional. Guenon ne consideră captivi a unei „Matrix”, a unei „paradigme”, iar evadarea din această „matrix” sau paradigmă este ceea ce în literatura tradiţionalistă se numeşte „revoluţie conservatoare”. Este o evadare din puşcăria unei false realităţi şi reîntoarcerea în lumea reală. O astfel de „revoluţie” nu poate fi înţeleasă fără a clarifica anumite concepte.

Ce este o paradigmă? Paradigma este metalimbajul, prizma prin care vedem şi înţelegem realitatea socială, un limbaj care, pe lângă faptul că este în afara realităţii sociale, mai exercită şi coerciţii asupra acesteia. După Platon, paradigma nu este altceva decât un model ideatic şi ideal al realităţii, un model complex care defineşte modul în care percepem lumea. Există paradigme care sunt „naturale”, tradiţionale, generate de un „inconştient colectiv”, fiind în acelaşi timp în concordanţă cu trăirile interioare ale individului şi etnosului căruia îi aparţine individul şi paradigme „artificiale” (cum ar fi cea modernă şi postmodernă), care se există din contul negării, nimicirii a tot ce este organic şi tradiţional.

Din perspectiva pe care o abordăm, paradigma include o relaţie dintre două componente importante: o componentă activă, dinamică şi o componentă pasivă şi statică. Ambele au roluri cruciale în schimbarea şi perpetuarea fiecărui model social, fapt evidenţiat şi de „părintele” sociologiei August Comte. În lucrările tradiţionaliştilor, precum şi în mitologia universală, componentele active şi pasive erau întrupate în principiul metafizic masculin şi principiul metafizic feminin.

ZEIŢA MAMĂ

Zeiţa mamă este în mitologie un simbol al fertilităţii, al bogăţiei şi al pământului. Ea este asociată adeseori cu mitul genezei, şi chiar dacă nu este creatoarea lumii, are un rol decisiv în acest proces. În mitologia greacă şi cea egipteană, zeiţa mamă are nevoie de o jumătate, de o zeitate opusă, masculină. Astfel în aceste mitologii, geneza este văzută ca un ritual al iubirii, ca o împreunare între cele două elemente antagonice ale naturii: pământ-cer şi masculin-feminin. Dacă în mitologia greacă, zeiţa Gaia este pământul, iar zeul Uranus este cerul, în religia vechilor egipteni, locurile sunt inversate, zeiţa Nut fiind cerul, iar zeul Geb pământul. În mitologia celtică, zeiţa-mamă, Danu este una din principalele zeiţe din acest panteon, deci are o importanţă foarte mare, mai ales că poporul de zei celtici poartă numele „Tuatha de Danann” adică „triburile zeiţei-mamă Danu”.

De altfel, în simbolistica tradiţională, principiul supranatural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică „bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era conceput drept „femeie”. Nişte concepte echivalente au fost exprimate în tradiţia Extremului Orient a dualităţii cosmice „yang” şi „yin”, dualitate în care „yang”, principiul masculin, este asociat cu „virtutea cerului”, iar „yin”, principiul feminin, este asociat cu virtutea „pământului”.

Julius Evola, în „Revolta împotriva lumii moderne”, vorbeşte despre două căi de împlinire a omului: pentru bărbat este calea „Războinicului” (Eroul) şi „Ascetului”, iar pentru femeie: „Mamă” şi „Iubită”. Este foarte important să reţinem acest lucru, pentru a vedea cum au fost pervertite acestea în epoca modernă.

Principiul masculin este un principiu activ, centrat pe putere, forţă, eroism, cucerire. Este exprimat prin mitul războinicului, cultul morţii, cultul focului, al soarelui şi cultul zeilor uranici (cereşti). În societatea tradiţională virilitatea era ceea ce definea aristocraţia, elita societăţii. La Julius Evola, însăşi statul, ca element suprem, este purtător al principiului masculinităţii.

Principiul feminin este principiul pasiv, centrat pe blândeţe, alinare, dăruire, linişte, cultul vieţii, cultul pământului, lunii şi al apei, cultul mamei, cultul strămoşilor, cultul neamului şi cultul zeilor. În societatea tradiţională, principiul feminităţii reprezentă ceea ce înţelegem noi prin instinctul de autoconservare a popoarelor, conştientizarea necesităţii continuităţii neamului.

Aceste două principii fundamentale, în diferite proporţii, au constituit baza ideologică a societăţii tradiţionale (premoderne), a unei paradigme tradiţionale, au definit rostul lucrurilor şi au oferit legitimitate şi raţionalitate instituţiilor fundamentale ale societăţii. Faptul că limba română (la fel ca şi multe alte limbi) atribuie unor obiecte neînsufleţite categorii de gen („ţară” – „neam”), mărturiseşte faptul că între obiecte există un set de relaţii care corespund raportului dintre principiul feminin şi masculin, iar descifrarea acestor raporturi, pe care ne oferă structuralismul, ne poate permite cunoaşterea profunzimii universului inconştientului colectiv românesc.

Modernitatea ca o desacralizare a principiului feminin şi masculin

Epoca modernă, pe care René Guénon în genere o vedea ca pe o inversiune a paradigmei tradiţionale, reprezintă în fapt o stranie pervertire a ideologiei societăţii premoderne. Negând tradiţia, modernitatea a schimonosit paradigma tradiţionalistă, propunând o „nouă paradigmă”: „paradigma modernistă”. Burghezimea, în lupta sa pentru putere politică, nu avea alt scopt decât să preia puterea de la aristocraţia medievală, înlocuind-o şi conservând exact acelaşi model de orânduire socială. Spre exemplu, statul modern, în pofida „laicităţii” declarate, a instituit propria sa „religie” cu „ritualuri” şi „ierarhii” corespunzătoare. Inchiziţia s-a transformat în organele specializate în lupta contra „elementelor extremiste”, adică a oricui care îndrăzneşte să conteste „valorile sacre” ale modernităţii: „democraţia”, „economia” de piaţă, „drepturile” omului, „libertatea” presei. Toţi aceşti termeni au devenit peste noapte „valori” naţionale, în pofida faptului că nu au nimic „naţional”, iar „adorarea” acestora obţine deseori dimensiuni caricaturale.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Modernitatea nu a eliminat Tradiţia, Modernitatea a plagiat cu neruşinare Tradiţia. Acest lucru devine vizibil în momentele în care statele moderne încearcă să pretindă că ar fi continuatorii formaţiunilor medievale. Anume această disperată tentativă de regăsire a unor „rădăcini istorice”, trădează falsitatea statului modern şi incapacitatea lui de a dobândi legitimitate prin propriul „sistem de valori”. Evul mediu nu cunoştea noţiunea de „stat”, ci de „monarh” şi „supuşi”. Ceea ce numim astăzi „stat modern” este radical diferit de ceea ce reprezenta formaţiunea politică medievală, a dispărut odată cu înlăturarea aristocraţiei şi înlocuirea „suveranităţii monarhului”, ca expresie a voinţei divine, cu „suveranitatea poporului”, ca expresie a maselor populare. Ce are în comun Republica Moldova cu Ţara Moldovei? Ce legătură are Federaţia Rusă cu Imperiul Rus? Ce legătură are România modernă cu Moldova medievală, Muntenia medievală şi Ardealul medieval? Statul modern român a fost conceput, de fapt, ca un instrument al ocupaţiei străine, fie că este vorba de Imperiul ţarist, fie de puteri occidentale. Chiar dacă aparent există o linie de continuitate istorică, analizând conţinutul noilor şi vechilor forme, lesne observăm că ele, pe lângă faptul că sunt radical diferite, se şi exclud reciproc.

Modernitatea a venit cu propriul său metalimbaj, în care principiul feminin şi cel masculin au obţinut noi înţelesuri, care în pofida faptului că imită modelul tradiţional, precum spuneam anterior, sunt radical opuse Tradiţiei. Dacă pentru principiul masculin din cadrul Tradiţiei idealul era calea „războinicului” şi „ascetului”, în modernitate acestea sunt înlocuite cu „tâlharul” şi „individualistul”. Dacă pentru principiul feminin din cadrul Tradiţiei idealul era calea „Mamei” şi „Iubitei”, în modernitate acestea sunt înlocuite cu „femeia emancipată” şi, spundând lucrurilor pe nume, „curvă”.
Vom numi „desacralizare” atribuire de funcţii lucrative improprii şi necorespunzătoare principiului masculin şi feminin de către Modernitate.
În această ordine de idei, desacralizarea principiului masculin a însemnat păstrarea formei vechi, dar înlocuirea conţinutului. Aristocraţia a fost înlocuită cu clasa capitalistă, iar puterea care avea un caracter sacru se transformă în sursă de acumulare a capitalului. Monarhocentrismul (sau teocentrismul) se transformă în egocentrism, iar atitudinea faţă de stat, care în societatea tradiţională era de fapt un aspect al monarhocentrismului, „evoluează” spre o supunere oarbă faţă de un cult al unei organizaţii politice birocratice. Ulterior, această perversiune ideologică se cristalizează în „ideologia de dreapta”, iar reprezentantul ei cel mai fervent devine conservatorismul european, naţionalismul de dreapta, liberalismul.
La fel şi principiul feminin degradează într-un cult al maselor, egalitarism, pacifism, toleranţă, feminism, ateism agresiv şi hedonism. Această pervertire a principiului feminin s-a încadrat în ceea ce numim „ideologia de stânga”, reprezentată de curentele: social-democraţiei, naţionalismului de stânga, socialismului şi comunismului.

Societatea comunistă sovietică – o societate matriarhală

Faptul că societatea comunistă sovietică a fost una matriarhală, demonstrează o dată în plus că însăşi ideea comunistă reprezintă o formă perversă a principiului tradiţional feminin. În 1955, în URSS este adoptată legea care legalizează avortul, gest care pentru republice sovietice a însemnat un adevărat genocid. Fenomenul pruncuciderii devine unul de masă. În anul 1959, unei femei sovietice reveneau în mediu patru avorturi. În conformitate cu postulatele ideologilor comunişti, femeia obţine dreptul exclusiv asupra planificării familiei, iar rolul bărbatului este redus la „mijloc de producţie”. În aceeaşi perioadă, în URSS numărul divorţurilor ajunge la un nivel apropiat de situaţia actuală, depăşind chiar şi societatea libertină occidentală.

Legislaţia sovietică, în pofida faptului că proclama „egalitatea de gen”, diminua drastic rolul bărbatului în familie. Copiii nou-născuţi erau înregistraţi automat pe numele mamei, iar drept de tată asupra copilului era atribuit acelui bărbat care juridic era soţul mamei. În cazul în care copilul era născut în afara căsătoriei, mama avea dreptul să aleagă singură tatăl copilului. Statisticile demonstrează că în 90-99 la sută din cazurile de divorţ, drepturile asupra copilului erau obţinute de către mamă. Un alt element al matriarhatului sovietic era şi matrilocaţia, locuirea a unei mari părţi a populaţiei de gen masculin în casa soţiei, ceea ce presupunea o inferiorizare morală a soţului în raport cu soţia.

Un capitol interesant al legislaţiei sovietice îl reprezentau cazurile de „viol”. Instanţele de judecată obişnuiau să califice ca „adevărate” declaraţiile femeii, iar orice încercare de autoapărare a bărbaţilor era ignorată. Situaţii de acest gen permiteau şantajarea persoanelor de sex masculin. În multiple cazuri, soţia apela la presiunea organelor de partid şi colectivelor muncitoreşti în cazurile în care bărbatul „refuza să îndeplinească obligaţiile prescrise de legislaţia sovietică”.

Sunt semnificative cuvintele lui Lenin referitor la politica regimului comunist faţă de relaţiile gender: „Puterea sovietică, în calitatea ei de putere a muncitorilor, în primele luni de la instaurare a înfăptuit o răsturnare hotărâtă a legislaţiei care se referă la rolul femeii. Din acea lege care punea femeia în poziţie inferioară nu a rămas piatră pe piatră în republica Sovietică” (V.I. Lenin „Despre obiectivele mişcării muncitoreşti feminine în Republica Sovietică”. Discurs în cadrul conferinţei a VI-a a muncitoarelor fără de partid din 23 septembrie 1919).

În cele din urmă, am putea cu îndrăzneală să afirmăm că falimentul familiei din societatea moldovenească nu este decât un faliment al modelului matriarhal sovietic, opus celui patriarhal de până la 1940.

Odată ce tatăl, în societatea sovietică, juca rolul de sursă de venituri, criza economică a însemnat excluderea absolută a acestuia din viaţa familiei. Celula familiei de model sovietic s-a spart, deoarece după dispariţia URSS, bărbatul a devenit un „obiect de prisos” sau chiar o „o gură în plus” în gospodărie. Acest fapt este confirmat de creşterea bruscă a nivelului de divorţuri de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90.

În acelaşi timp, schimbările modelului familiei au mers paralel cu metamorfoza sistemului politic: odată cu falimentul bărbatului, are loc falimentul autorităţii statului, instaurarea unei anarhii politice şi a dictaturii grupărilor criminale.

De altfel, repartizarea celor două principii pe orientări politice este una foarte convenţională. În realitate, paradigma modernă păstrează o unitate ideologică de invidiat. Acest lucru explică de ce nici o revoluţie modernă nu a avut efecte pozitive şi nu a provocat niciodată schimbări reale. Schimbarea nu se poate produce în cazul în care nu depăşeşti limitele paradigmei, a unei paradigme care înglobează atât liberalismul, cât şi comunismul. Ostilitatea şi beligeranţa între cele două ideologii nu este decât un joc care are sarcina păstrării Sistemului şi a paradigmei care îl legitimează. În momentul în care paradigma este ameninţată, componentele ei se coalizează împotriva pericolului comun, aşa cum a fost în cazul alianţei URSS, SUA şi a Marii Britanii împotriva Germaniei hitleriste. Observabil este faptul că modelul societăţii comuniste nu a fost niciodată respins, în principiu, de către liberali, iar liberalismul, capitalismul a fost privit de către comunişti ca o etapă absolut necesară pentru edificarea unei societăţi iniţial socialiste, apoi comuniste.

Postmodernitatea – deconstruţia paradigmei moderne şi tradiţionaliste

Procesul însă nu se sfârşeşte aici. Pe scenă apar postmoderniştii, care anunţă cu fast „moartea tuturor ideologiilor” sau chiar „sfârşitul istoriei”, referindu-se, în realitate, la moartea paradigmei moderne şi instaurarea totalitarismului postmodern.

Noua paradigmă este de părere că modernul „conţine prea multe elemente din premodern” (în realitate imitaţii a premodernului), respectiv critica modernului de către postmodern se reduce la identificarea în modern a elementelor „arhaice” şi desfiinţarea lor.

George Soros - un "Vladimir Lenin" al stangii postmoderne

George Soros - un "Vladimir Lenin" al stangii postmoderne

Principiul masculinităţii şi feminităţii cunosc aici o ciudată deconstrucţie. Ambele sunt declarate ficţiuni, rodul „imaginaţiei colective”. Noua paradigmă postmodernă declară un război atât paradigmei premoderne, tradiţionaliste, cât şi celei moderne, printr-un „anticapitalism” sau „anticomunism” declarat.

În România, Marian Sârbu, unul din deputaţii care a părăsit rândurile Partidul Social Democrat în favoarea unui nou proiect politic de stânga, declara că „noul partid trebuie să impună capitalismul cu faţă umană şi să permită renunţarea la ideologie”, o astfel de afirmaţie este clasică pentru un politician cu viziuni postmoderniste.

Familia tradiţională este declarată o ficţiuni şi un anacronism, propunându-se forme „alternative” ale „familiei”, de aici şi existenţa identităţii sexuale a omului supusă îndoielii prin vehicularea ideii alegerii voluntare a genului (homosexualitatea), iar statul îşi pierde din importanţă în favoare unor organizaţii internaţionale, reţele de interese sau corporaţii transnaţionale.

În SUA comunismul neotroţkist fuzionează cu adepţii conservatorismului american, dând naştere unei struţocămile numită „doctrina neoconservatoare” sau „noua dreaptă anglo-americană”, care încearcă să legitimeze procesul de globalizare  utilizând o imitaţie absurdă a paradigmei moderne (de exemplu: „stat naţional” – „stat global”). Spre exemplu, SUA, NATO se prezintă pe scena internaţională ca un „războinic” care are drept sarcină să „protejeze” statele mai mici de pericolul „comunist”, „terorist”, „rusesc”, „iranian” sau „chinez”.

Pe de altă parte, are loc şi apariţia unei „stângi” postmoderniste, care declarativ se plasează în opoziţie faţă de neoconservatorism, propunând „alterglobalizare” sau „globalizare alternativă”, proiect tentant, dar, în final, cu nimic mai deosebit decât proiectul neoconservator. Aici plasăm diversele mişcări feministe, pacifiste, ecologiste, mişcările pentru apărarea gay-lor şi lesbienelor, organizaţii care promovează „dreptul femeii la avort”, diverse instituţii represive care înfierează orice derapaje de la principiul „toleranţei” şi „nondiscriminării”, curentele literare postmoderniste, adepţii conceptului neocomunist al „societăţii deschise”, teoretizate de Karl Popper şi promovate intens prin intermediul reţelelor internaţionale de organizaţii non-guvernamentale finanţate de multimiliardarul George Soros, un discipol al lui Popper.

„Noua stângă”, stânga postmodernă sau „liberalism de stânga”, s-a născut în anii ’60. Momentul istoric care anunţă naşterea „stângii postmoderne” este „revolta studenţească” din anul 1968, petrecută sub sloganul sugestiv: „Să interzicem interdicţiile!”. Distanţându-se de comunism şi socialism, „noii stângişti” se declară luptători împotriva manipulării, împotriva consumismului, promovând totodată dreptul la libera exprimare şi „democraţia participativă”. Aceştia declară război tuturor valorilor sociale, fără a propune în schimb un alt sistem de valori.

Stânga postmodernă reprezintă un cult al pământului, un cult al globului pământesc, în cadrul căruia problemele naţiunilor, ale oamenilor îşi pierd orice însemnătate.

Este interesantă evoluţia simbolurilor socialiste. Dintr-o armă propagandistică anticapitalistă, acestea s-au transformat în nişte „brand-uri” comerciale, pierzând din conţinutul de altă dată. Un exemplu elocvent este imaginea lui Che Guevara, care dintr-un element anti-Sistem s-a transformat într-o marcă comercială. De altfel, toată mişcarea de stânga în epoca postmodernismului a degradat la nivel de subcultură de tineret în care adolescenţii îşi manifestă toate sentimentele de frustrare. În cazul Republicii Moldova situaţia este aceeaşi, doar că spre deosebire de „stângismul” occidental, la noi este la modă „naţionalismul” fără conţinut. Maiouri negre cu harta „României Mari”, „Basarabia pământ românesc”, reprezintă aceeaşi formă de destructurare a unei valori ca şi în cazul figurii lui Che Guevara, simbolul „revoluţionalismului social” de altă dată în Europa. „Românismul”, în forma în care se prezintă acum în Basarabia, nu este decât o „modă” care durează exact atât cât durează şi perioada adolescentină, care în măsura maturizării se transformă fie în pesimism şi „pragmatism”, fie într-o orientare ideologică matură (în cele mai rare cazuri).

Frontiera dintre dreapta şi stânga postmodernă este iarăşi una convenţională. De cele mai multe ori, atât sponsorii „noii stângi”, cât şi sponsorii „neoconservatorilor” sunt aceleaşi persoane, care se simt foarte confortabil când pot manipula publicul cu „cele două extreme”.

Pe plan politic nu domină atât grupurile politice compacte, cum a fost în cazul epocii moderne, ci „brandul” şi tehnologiile sociale. Politicianul postmodern îşi asumă acel discurs, care convine unui anumit context şi moment. Politicianul nu mai este un promotor al unei viziuni, ideologii politice, ci un actor. În acest moment, un rol important îl are specialistul în tehnologii politice, „magicianul” care la comanda unor sponsori, cu ajutorul mass-media, este capabil să creeze orice realitate virtuală. Revoluţiile, răsturnările de situaţie în politica internă şi internaţională, războaiele devin simple elemente ale unor scenarii cu obiective şi scopuri bine determinate. Un exemplu cras este cel al „revoluţiilor colorate”, „revoluţiile postmoderniste”, care sunt destul de departe de sensul etimologic al „revoluţiei”.

Atragem atenţia asupra faptului că Republica Moldova anilor ’90 era un proiect conceptual al „noii stângi”. Ideile, concepţiile după care a fost constituită „societatea civilă” şi după care activează şi astăzi sunt „neostângiste”. Evidenţiem în special activitatea reţelei de organizaţii finanţate de multimiliardarul George Soros şi al unei astfel de „fabrici” de intelectuali „neostângişti” cum ar fi „Colegiul Invizibil”, care a reuşit să creeze un număr important de cadre care ulterior au devenit agenţi de influenţă în cadrul societăţii civile.

O alternativă europeană

 Alain de Benoist - ideologul Noii Drepte europene

Alain de Benoist - ideologul Noii Drepte europene

Ca reacţie la „neconservatorism” şi „noua stângă”, în 1969, în Franţa se naşte un curent alternativ care îşi propune o „revoluţie conservatoare”, o reîntoarcere la paradigma tradiţională. Această mişcare a primit denumirea neoficială de „noua dreaptă”, semn că se detaşează radical de ceea ce a reprezentat „vechea dreaptă”: conservatorismul şi liberalismul, opunându-se radical faţă de ceea ce reprezintă „vechea” şi „noua” stângă.

În acelaşi timp, noua dreaptă supune unor critici fascismul, naţionalismul chiar dacă are, în anumite aspecte, tangenţe cu aceste curente. Gruparea care constituie nucleul ideologic al acestei „noi drepte” este „Grupul pentru Studierea Civilizaţiei Europene” (GRECE), având în frunte pe Alain de Benoist.

Din păcate, această grupare are unele devieri spre ocultism şi neopăgânism, ceea ce vine în contradicţie flagrantă cu modul în care est-europenii înţeleg renaşterea Tradiţiei.

Şi totuşi tradiţia…

În pofida tuturor schimbărilor din istorie, paradigma tradiţionalistă a supravieţuit. A supravieţuit datorită faptului că nu este un produs al individului sau al unor procese sociale, ci produs al inconştientului colectiv. Tradiţia este însăşi o definiţie a umanului, acel „ceva” pe care noi nu îl putem defini, dar îl conştientizăm când spunem „omenesc”, „normal”, „firesc”, „profund”, poziţionându-ne voluntar sau involuntar în opoziţie faţă de tot ce înseamnă falsitatea modernităţii şi a postmodernităţii. Tradiţia are capacitatea nelimitată de a supravieţui până la secarea completă a resurselor postmodernităţii, când Sistemul va întra în criză, iar principiile fundamentale ale societăţii tradiţionale vor fi gata pentru o revenire în forţă.

Criza de Sistem deja se resimte, însă nimeni nu poate spune cât va dura această criză şi când se va sfârşi, un singur lucru este sigur: sfârşitul este unul ireversibil.

Anunțuri
Standard

6 gânduri despre „Principiul feminin şi masculin sau o definire a tradiţiei şi a modernităţii

  1. David zice:

    Felicitarii pt.articol!
    Daca erau ceva sugesti Rtional-Logice la asa „descriere minutioasa” a sisemelor de valori prezantate era ceva…,dar e bine foarte bine si asa.

    Apreciază

  2. Pingback: “Drumul Soarelui” şi “ispita matriarhatului” | Octavian Racu

  3. Pingback: 8 martie – femeia ca un drapel | Octavian Racu

  4. Pingback: Rammstein: “complexul matern al fiului” şi “revolta soarelui” | Octavian Racu

  5. Pingback: Minorităţile sexuale, ca o problemă metapolitică | Octavian Racu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s