Fără categorie

Despre adevărata PATRIE


În unul din eseile sale, Barbu Ştefănescu Delavrancea încearcă să explice ce este patria şi ce reprezintă patriotismul. „Patria nu vine de la pământ nici din vre-o lucrare a câmpului, nici din vre-o abstracţiune, ci dintr-o noţiune concretă, de la „pater”, de la „patres”, din părinţi, moşi şi strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii sunt patria noastră; ei, care au vorbit aceiaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie!”, spune Delavrancea. În vremurile actuale, dacă nu ar fi tratate ca nişte „manifestări lirice”, astfel de afirmaţii ar fi fost interzise cu învinuirea de subminare a fundamentelor statului şi „extremism”. Cum aşa, statul, al cărui cetăţean eşti, nu este singura, unica şi irepetabila noastră „patrie”?  Desigur că nu! Pentru un român adevărat „patria” înseamnă ceva mult mai mult decât un „stat”.

În limbajul tradiţional, noţiunea de „patrie”, care este un împrumut dintr-o limba străină, ar fi echivalenăt cu „ocină”, care este de origine slavă („oticina”) şi are ca rădăcină cuvântul „părinte”, „tată”, şi cuvântul „moşie”, de origine geto-dacă, care probabil avea aceeaşi semnificaţie. Etimologia cuvântului arată în mod clar că este vorba de o moştenire patriliniară, primită de la generaţiile anterioare. Aici nu este  vorba doar de o simplă dobândire a dreptului de proprietate, ci de perceperea proprietăţii moştenite drept o punte care uneşte lumea morţilor de lumea viilor. Proprietatea nu dobândeşte valoare prin veniturile pe care le aduce, ci prin sacralitatea sa. „În noi trăiesc morţii noştri, în voi vom trăi noi, voi veţi trăi în urmaşii voştri”, mai spune Delavrancea. Respectiv, pământul nu este decât „un canal” de comunicare, lipsit de o valoare în cazul în care ar înceta să mai aibă această calitate. În acest context, patriotismul încetează a mai fi o banală „atitudine civică” şi devine o parte a iraţionalului uman.

Din cele menţionate anterior, cel mai apropiat cuvânt care ar desemna sensul noţiunii de „patrie” este cel de „neam”, noţiune care cuprinde într-un singur organism atât oamenii care trăiesc în prezent, cât şi persoanele care au trăit şi care urmează să se nască. „Moşia”, „ocina”, „patria”, nu sunt decât o punte de legătură între „neam” şi colectivul uman, o legătură care devine o condiţie primordială pentru existenţa unui „etnos”. Este absolut indiferent dacă membrii acestui ethnos au un singur sau mai multe etnonime, importanţa finală o are persistenţa legăturii acestuia cu generaţiile trecute şi viitoare.

„Patria şi patriotismul sunt însuşiri instinctuale. Din cunoaşterea trecutului, din originea limbilor e ceva care se adaogă la instictul de Patrie: e conştiinţa de rassă”, spune Delavrancea, presupunând prin „rassă”, desigur, idee de etnie.

În momentul în care un stat se proclamă „patrie”, el înfăptuieşte un viol asupra fiinţei unui neam, pentru că nici o organizaţie, nici o instituţie politică nu poate substitui înţelesul tradiţional al „moşiei”. Ce a făcut de fapt statul? Cândva, regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, a declarat: „statul sunt eu”, mai târziu, statul modern a ajuns şi mai departe, declarând: „patria sunt eu”, sugerând că odată ce va dispărea el, va dispărea şi „patria”, ceea ce nu este decât un sofism. Actul criminal pe care l-a înfăptuit statul modern este desfiinţarea ideii dreptului la moştenirea pământului de către popor, egalând veneticii şi autohtonii în drepturi. De acum în colo, „patria” nu este decât un SRL, în care drepturile sunt obţinute doar de către cei care sunt majoritari sau influenţi, nu de acei care deţin dreptul moral şi istoric asupra pământului.

Cu ce drept ni se spune că trebuie să murim pentru „patrie”? Pentru care „patrie”? Pentru instituţiile birocratice care alcătuiesc, de fapt, astăzi statul? Nu. Nu recunoaştem în birocraţie ceea ce ştim noi că este adevărata patrie.

Patria este un loc care nu există, am putea îndrăzni să spunem că este un vis, este o „u-topie”, este acel motor care mişcă un etnos spre noi cuceriri. Cât timp acest vis, această utopie există în conştiinţa colectivă a unui popor, atât timp acest popor dispune de energii creatoare care îl mişcă înaintea celorlalte popoare. Fără o astfel de utopie, pe care a avut-o la sigur Imperiul Persan, Roma Antică, Hoarda de Aur, Imperiul Otoman sau Imperiul ţarist, un popor este sortit unei existenţe efemere în istorie.

Aceasta utopie nu este altceva decât o sete adâncă pentru raiul pierdut, o dorinţă neţărmuită de a rupe frontiera dintre lumea unde trăim noi neputiincioşi şi păcătoşi, şi lumea de dincolo unde se află sfinţii şi vitejii noştrii. Patria este poarta noastră spre ceruri.

Anunțuri
Standard

Un gând despre „Despre adevărata PATRIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s