reвaLюtzie, Sociologie

Alexandr Zinoviev: „Casa europeană”


Apariţia ideii a unei Europe Unite („Casa Europeană”, „Statele Unite ale Europei” – SUE) este datată, de obicei, în 1946, când Winston Churchil a ţinut un discurs în acest sens.

El vorbea atunci despre organizarea unei Federaţii a ţărilor europene, având în comun parlamentul, partidele, legislaţia, instituţiile juridice, poliţia şi armata, precum şi sistemul financiar. Nu se ştie de ce, nimeni nu vrea să-şi aducă aminte că această idee fusese anunţată de Lev Troţki încă înainte de primul Război Mondial, iar Churchill nu a adăugat nici un cuvânt original la ideile acestuia. Iar în anul 1915, V.I. Lenin definea ideea de USE ca fiind antiamericană şi antijaponeză.

De ce ideea de „Casă Europeană”, casă în care unii entuziaşti includ chiar şi Siberia, până la Vladivostok, a devenit actuală tocmai acum? Acest lucru este impus de situaţia generală în lume. Se duce o luptă crâncenă pentru sursele de materii prime şi energie, pentru pieţele de desfacere, pentru sferele de investiţie a capitalului, pentru spaţiul vital, pentru mâna de lucru ieftină. În această situaţie, Europa se confruntă cu uriaşi ca America şi Japonia. Ideea de USE exprimă năzuinţa de a reîmpărţi lumea. Aşa că tendinţa de integrare a Occidentului este contradictorie. Ea este, în acelaşi timp, şi o tendinţă de sciziune a lumii.

Se înţelege de la sine că foarte multe s-au schimbat în lume de la discuţia dintre Troţki şi Lenin despre ideea USE. A survenit un factor pe care ei nu-l cunoşteau, pentru că el încă nu exista. În ţările Europei Occidentale s-au format forţe pentru care graniţele statelor naţionale au devenit pre strâmte. A început să se formeze o suprasocietate exterioară statelor naţionale. Este vorba de întreprinderi şi instituţii, a căror sferă de activitate reprezintă deja toată Europa şi care, în lumea exterioară Europei, apar ca fenomene supranaţionale, general-europene. Numărul lor şi a celor implicaţi în activitatea lor este imens. Şi influenţa lor asupra vieţii ţărilor Europei occidentale este, şi ea, imensă. Tocmai acest factor este cel care predetermină procesul de integrare a Europei, deşi el este, în multe privinţe, potrivnic intereselor păturilor largi ale populaţiei.

„Casa Europeană” este posibilă. Ea se construieşte, deja. Însă este absurd ca cineva să sconteze pe armonia participanţilor ei. Situaţia şi interesele lor exclud aceasta. Cea mai probabilă structură a ei o văd în modul următor: în fruntea „casei” stă Germania, cu o treaptă mai jos se situează Franţa, Anglia şi Italia. Mai jos vin Austria, Belgia, Olanda şi altele.

La un nivel şi mai jos îşi fac loc ţări ca Spania, Portugalia, Grecia şi altele. Jos de tot, în această ierarhie, se vor aşeza fostele ţări comuniste. Adică membrii de calitate inferioară ai „familiei”, care se hrănesc din ce li se aruncă de la masa la care benchetuiesc membrii mai importanţi ai „familiei”.

Apare problema: ce este de făcut cu milioanele de oameni din Europa de Est, care năzuiesc să ajungă în Europa de Vest în căutarea unor condiţii de viaţă mai bune, sunt gata să lucreze pe nimic şi completează rândurile armatei, şi aşa foarte mare, de şomeri şi criminali? De ce ţările Europei Occidentale iau măsuri pentru a se apăra de asemenea invazie, ceea ce înseamnă, de fapt, păstrarea graniţelor naţionale pentru majoritatea cetăţenilor dintr-o serie de ţări-membre ale „Casei Europene”? Şi ce este de făcut cu acele milioane, care nu sunt europeni, ca origine, dar au devenit un element indispensabil al vieţii europene şi al căror aflux în Europa nu este atât de simplu de oprit, dacă este, în general, posibil?

Mai trebuie ţinut cont şi de caracterul popoarelor care trăiesc în Europa. Oare poate conştiinţa apartenenţei la uniunea popoarelor din Europa să devină mai puternică decât conştiinţa apartenenţei la un popor dat? Oare este posibil ca acel caracter european să devină la fel de real cum este caracterul francezilor, neamţilor, italienilor şi al altor popoare europene? Şi nu se va transforma, oare, integrarea popoarelor europene într-o dezintegrare dintre cele mai proaste, cum se poate vedea în fosta Uniune Sovietică?

În sfârşit, procesul de integrare a Europei nu este izolat de un alt proces, unul şi mai grandios – procesul integrării mondiale. Piaţa europeană şi-a pierdut deja independenţa, înainte de a apuca să se constituie. Ea resimte deja influenţa pieţei mondiale. Un lucru asemănător se produce şi în alte sfere ale vieţii Europei. Procesul de integrare a Europei, ca parte a integrării globale, întră în conflict cu această din urmă.

Integrarea este în curs de desfăşurare şi, deocamdată, se va intensifica. Ea, însă, nu este un bine absolut. Este un proces istoric obiectiv, cu defecte vizibile şi cu defecte care sunt, într-o măsură mai mare, încă ascunse.

Anunțuri
Standard

Un gând despre „Alexandr Zinoviev: „Casa europeană”

  1. Pingback: Alexandr Zinoviev: “Casa europeană” | De la bloggeri adunate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s