1960: un pioner scrie conducătorului României comuniste

Nu ştiu de ce mi-a atras atenţia un mic caiet îngălbenit de vremuri. Mă aflam în România, în oraşul F. Ajutam la reparaţia unei locuinţe care urma să devină casă-muzeu. Se pare că Dumnezeu a dorit ca printre miile de hârtii, lipsite de valoare, anume acest caiet galben să ajungă în mâinile mele.  Ce m-a determinat să-l culeg de prin moluz? Nu ştiu. Cel de sus toate aranjează, iar noi nu suntem decât instrumentele neputiincioase prin care el săvârşeşte minunile sale.

Este o scrisoare din trecut, din îndepărtatul 1960, în care un copil, cu o sfântă naivitate, se adresează conducătorului de atunci al României comuniste. Durerea şi suferinţa, gustul amar al nedreptăţii se simte în fiecare rând scris cu mâna lui de pioner, născut într-o familie „burgheză”.

Oraşul F. 1960

Scumpe tov. Gheorghiu-Dej,

Sunt un copil de 13 ani, pioner şi elev al şcolii de 7 ani „Ale. I. Cuza”.

Cu mintea îndurerată de atâtea umilinţe, care fără voia mea s-au abătut asupra copilăriei mele, m-am gândit că Dvs. care urmaţi învăţătura marelui şi bunului Lenin şi deci sunteţi un prieten al copiilor, îmi veţi face dreptate.

Născut din părinţi consideraţi burghezi, deja suport o povară de care eu nu am nici o vină; trăiesc într-un mic orăşel de provincie, unde într-un proces cu totul lipsit de temei, tatăl meu a fost implicat şi nevoit să suporte o foarte aspră condamnare pentru vârsta lui înaintată şi pentru mama mea foarte bolnavă. Acest fapt îmi creează mie în şcoală o veşnică atmosferă de încordare. Rămas singur cu mama mea aproape complet distrusă din cauza aceastei nenorociri, eu însumi încercat din lipsa dragostei şi nemaiputând suporta umilinţele ce mi se fac la şcoală, vă implor să-mi cercetaţi cu atenţie cazul.

La distribuirea premiilor din clasa a X-a, tov. Dirigintă mi-a spus că eu nu am voie să iau premiul I, pe care-l meritam. Aceasta a fost cea dintâi dezamăgire pe care însă am trecut cu vederea, sperând că situaţia părintelui meu se va schimba.

La începutul şcolii, m-am bucurat nespus văzând grija Partidului pentru generaţia nouă de copii. Dar această bucurie s-a spulberat când la 24 ianuarie, patronul şcolii noastre, făcându-se un panou cu elevii cei mai fruntaşi, eu nu am fost pus, deşi o meritam din plin.

Acest fapt a lovit în mândria mea de copil. Deasemenea, când celor mai buni pioneri li s-au dat distincţiile pionereşti, mie nu mi s-a dat cu toate că o meritam mai mult ca alţii. Toate aceste lovituri repetate au mers din plin, dezamăgindu-mă şi făcându-mă neputincios. Fiind un copil cu o constituţie deloc robustă, eu nu pot munci. Singura cale în viaţă  deschisă îmi era învăţătura.

Dar acum şi această cale mi-este închisă.

Ce voi face eu dacă nu voi avea voie să urmez cursurile de învăţământ? Toate visurile mele de a ajunge un om de valoare ţării şi care să ajute la construirea comunismului – se vor prăbuşi.

Cu ce curaj voi lupta în viaţă, dacă de pe acum mă simt distrus moraliceşte?

Atât bunicul meu – folkloristul D. G., cât şi tatăl meu, au fost oameni de valoare.

Eu vreau să le calc urmele, să-mi slujesc cu credinţă patria şi poporul.

Însă mi se crează condiţii de aşa manieră, încât nu-mi rămâne decât munca pe care nu o pot suporta. Ce se va petrece în sufletul meu, când voi vedea toţi prietenii urmând pe treptele ştiinţei, iar eu voi rămâne simplu muncitor? Puneţi-vă, vă rog, în locul meu. Ce aţi face? Părinţii mei, foşti profesori au înaltă calificare, mi-au dat o educaţie aleasă, învăţându-mă să preţuiesc pe cei care îmi vor binele.

Cu toată preţuirea ce mi-o arată tovarăşii profesori, cât şi colegii mei, toate aceste fapte îmi atrag ura. Situaţia mea la învăţătură pe ambele trimestre este una din cele mai bune din şcoală. Totuşi, nu am nici un drept.

V-am arătat situaţia mea şi vă rog să nu lăsaţi această scrisoare aruncată printre altele, ci să o citiţi cu atenţie, deoarece este vorba de viitorul unui copil foarte capabil.

Cu toată consideraţia ce v-o păstrez,

Ş.V.