Eurasianimul rusesc – originile și ideile


Eurasianismul reprezintă o doctrină dezvoltată în perioada interbelică, în special de către intelectualitatea rusă din exil care încearcă astfel să definească rolul Rusiei în noul context internațional. Ideea centrală a noului curent constă în respingerea exclusivismului etnic rusesc în favoarea intereselor întregului spațiu eurasiatic, care ar include și popoarele neruse. Utilizând noțiunile geografului și etnologului eurasianist  Lev Gumilev, rușii trebuie să evolueze de la statutul de etnos spre cel de supraetnos, cuprinzând popoarele din zona fostului imperiu rus. În opinia lui, rușii nu reprezintă exclusiv urmașii slavilor de est, ci o sinteză dintre popoarele slave (civilizația pădurilor) și popoarele turanice (civilizația stepelor). Astfel, tezaurului etno-cultural al Rusiei devine nu unul etnic, ci civilizațional, capabil să definească, potrivit eurasianiștilor, o identitate unică a Eurasiei. Forma politică pe care o poate lua Eurasia, în opinia eurasianiștilor, este imperiul – unica formă care răspunde ideii de “unitate în diversitate”. Identitatea de “rus” nu mai presupune o identitate etnică, ci una civilizațională, consideră eurasianiștii.

Nașterea ideilor eurasianiste poate fi considerată publicarea la Sofia (Bulgaria), în 1920, a lucrării kneazului Nikolai Trubețkoi “Europa și umanitatea” [1], discuțiile în jurul căreia au dus ulterior la sintetizarea a ideilor mișcării eurasianiste. În lucrarea sa, Trubețkoi prezintă civilizația europeană drept un produs al culturii romano-germane, a cărui trăsătură esențială este ura și disprețul față de reprezentanții popoarelor din afara civilizației sale. “Cosmopolitismul european”, așa-numitele “valorile europene” sau “ valorile universale”, nu sunt altceva decât o manifestare a șovinismului romano-german, consideră Trubețkoi. În pofida “universalismului” la care ei pretind, în realitate ei nu sunt decât o continuare a culturii etnice ale popoarelor latine și germane. Pornind de la aceste idei, în lucrarea sa, Trubețkoi propune cinci întrebări la care urmează să răspundă intelectualitatea rusă: 1) Poate fi obiectiv demonstrată superioritatea culturii romano-germane față de toate culturile de pe glob, care au existat pe parcursul întregii istorii? 2.) Poate un popor să adere la cultura unui alt popor fără un amestec antropologic? 3.) Este adeziunea la cultura europeană un lucru bun sau rău? 4.) Este europenizarea inevitabilă? 5.) Cum pot fi combătute influențele sale nefaste?

Structurând lucrarea sa în cinci puncte, care corespund celor cinci întrebări, Trubețkoi încearcă să ofere propriile răspunsuri, trezind un val de discuții aprinse în sânul exilului rusesc.  Discuțiile în jurul acestora au condus ulterior la cristalizarea unei mișcări eurasianiste în sânul intelectualității ruse.

Pentru a înțelege esența eurasianismului, trebuie să luăm în considerație faptul că acesta apare drept reacție a intelectualității ruse din exil la revoluția bolșevică din 1917, ca tentativă de a înțelege rațiunea proceselor istorice prin care a trecut Rusia. Printre promotorii ideii eurasianiste sunt filologul și culturologul cneazul Nicolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), istoricul Gheorghii Vladimirovici Vernandskii (1886-1967), geograful Piotr Nikolaevici Savițkii (1895-1968), filosoful Gheorghe Vasilievici Florovskii (1893-1976). Într-o anumită măsură, printre ei poate fi inclus și marele scriitor Feodor Dostoievski.

 Viziunile acestora pot fi rezumate la următoare idee: Rusia nu este o țară europeană, nici asiatică, ci o entitate separată, în care elementul cultural esențial este cel turanic și ortodoxia.

Din aceste considerente, ideile democratice și socialiste sunt străine pentru Rusia, afirmă eurasianiștii. Forma politică pentru care pledează eurasianiștii din perioada interbelică este “ideocrația” – domnia unei doctrine care ar unifica elita națională a Rusiei. Această ideea, în opinia eurasianiștilor, nu era nicidecum marxism-leninismul, ci tradiționalismul ortodox.

“Acel model de selecție, care potrivit doctrinei eurasianiste, urmează să se instaureze în lume, în special în Rusia-Eurasia, se numește ideocrație. Caracteristica acestei orânduiri constă în unificarea membrilor clasei conducătoare în jurul unei singure idei” , scria Trubețkoi. Anume unitatea de idei a fost secretul succesul bolșevicilor, considerau eurasianiștii, care reproșau puterii comuniste înlocuirea ortodoxiei cu ideile marxist-leniniste, străine “spiritului rusesc”. Poziția față de regimul comunist a provocat, în cele din urmă, o dezbinare în rândul mișcării eurasianiste. După apariția unor articole probolșevice în organul oficial “Eurasia”, tabăra care se poziționa drept una de dreapta (conservatorii), părăsește mișcarea. Printre ei se află inclusiv și fondatorii eurasianismului: Nicolai Trubețkoi, Piotr Savițki. La rândul său, aripa de stânga a eurasianismului (socialiștii) părăsește și ea rândurile mișcării, revenind în Uniunea Sovietică, unde sunt represați de regimul stalinist.

“Eurasia de la Vladivostok până la Dublin” a lui Jean-François Thiriart și geopolitica „Noii Drepte”

Elementele importante care au avut o influență crucială pentru evoluția eurasianismului rusesc a fost activitatea mișcării paneuropene “Jeune Europe” a belgianului Jean- François Thiriart, precum și continuarea ideii eurasianiste prin școala geopolitică a Noii Drepte europene.

Născându-se într-o familie de stângiști,  Jean- François Thiriart îmbrățișează ideile socialiste, activând în cadrul mișcărilor antifasciste. În timpul celui de-al doilea război mondial, se convertește la național-bolșevism, făcând parte din „Fichte Bund”(“Frontul Negru”), formațiune de extremă dreaptă care reunea foști socialiști și comuniști, convertiți la naționalism. După sfârșitul războiului, Thiriart  este învinuit de colaboraționism și condamnat la închisoare.

Revine în politica belgiană în anii 60, după declararea independenței Congo (fosta colonie belgiană), fiind convins că europenii trebuie să se opună procesului de destrămare a sistemului colonial. Stabilind relații cu naționaliști francezi, el devine tot mai mult convins de necesitatea unificării Europei, promovând ideea “naționalismului paneuropean”. Înființează mișcarea “Jeaune Europe” (“Europa Tânără”), care își propune “eliberarea Europei de sub ocupația americană”. Instituind filiale organizației în mai multe state ale Europei (Italia, Spania, Franța) el își propune nu doar desfășuarea unei lupte solidare a naționaliștilor europeni, dar și identificarea unei platforme comune care ar uni forțele de extremă dreapta și extrema stângă din Europa. Cât nu ar părea de straniu, Jean- François Thiriart a susținut lupta negrilor din SUA pentru echitate socială și revoluționarii de stânga din America Latină, a admirat pe Nicolae Ceaușescu și a purtat tratative cu conducerea Chinei comuniste și autoritățile palestiniene pentru o eventuală susținere a unei “revoluții antiamericane” în Europa.

După eșecul proiectelor sale și scoatere în afara legii a mișcării “Jeune Europe” în anii 70, Thiriart își schimbă viziunile politice, înțelegând că Europa nu este capabilă să se elibereze de una singură de hegemonia atlantistă. El devine convins că, Europa nu mai este un spațiu dintre SUA și URSS, ci formează, împreună cu Uniunea Sovietică, un singur spațiu eurasiatic. Acest lucru presupune că eliberarea continentului european este posibilă doar în alianță cu URSS. La începutul anilor 80, acesta publică mai multe lucrări în care propune o “A Treia Cale” – crearea unui imperiu eurasiatic din Islanda până la Oceanul Pacific. Această viziune este expusă în lucrarea sa “Imperiul Euro-Sovietic de la Vladivostok până la Dublin”, apărută în 1984.

Jean Thiriart a construit teoria sa politică pe principiul “autarhiei marilor spații”. Dezvoltată la mijlocul secolul XX de economistul german Friedrich List, această teorie confirmă că o dezvoltare strategic  și economic integrală a statului este posibilă doar în cazul în care acesta are suficiente dimensiuni geopolitice și mari posibilități teritoriale. Thiriart a aplicat acest principiu la situația actual și a ajuns la concluzia că importanța mondială a statelor Europei  se va pierde definitive dacă nu se vor uni într-un singur Imperiu, opus SUA. Totodată, Thiriart credea că un asemenea nu trebuie să fie “federal” și “orientat regional”, ci unificat la maximum, centralist, care să corespundă modelului iacobin. Acesta trebuie să devină un stat-națiune continental, puternic și unitar.

Fundamentul socio-economic al Imperiului Eurasiatic, în viziunea lui, urma să devină comunotarismul, care presupune primatul politicului asupra economicului, susținerea micului întreprinzător și suprimarea capitalului financiar. Spre sfârșitul vieții sale, Thiriart ajunge la ideile de la care a pornit: la principiile național-bolșevice. În lucrarea sa “Comunismul suprauman”, Jean Thiriart afirmă că în lupta împotriva mondialismului este nevoie de  „o sinteză ideologică dintre comunismul purificat de marxism și național-socialismul purificat de rasism”.

O altă influență asupra neoeurasianismului rus l-a avut Noua Dreaptă franceză a lui Alain de Benoist apărută la începutul anilor 70 ai secolului XX. Spre deosebire de dreapta tradițională (monarhistă, catolică, șovină, germanofobă, anticomunistă, conservatoare), cei de la “Noua Dreaptă” erau adepții democrației organice, eretici, germanofili, socialiști, moderniști.

Unul din principiile fundamentale ale ideologiei “noii drepte”, a cărei analogie a apărut într-un timp foarte scurt și în alte țări europene, a fost cel al “geopoliticii continentale”. Spre deosebire de “vechea dreaptă” și de naționaliștii clasici, de Benoist considera că principiul statului-națiune (etat-nation) este epuizat istoricește și că viitorul aparține “marilor spații”. Totodată, baza unor asemenea “mari spații” trebuie să devină nu atât unificarea diferitor state într-un bloc politic pragmatic, ci intrarea pe baze egale a grupurilor etnice de diferite proporții într-un  “Imperiu Federal” unic. Un asemenea “Imperiu Federal” trebuie să fie unic din punct de vedere strategic și diferențiat din punct de vedere etnic. Totodată unitatea strategică trebuie să se întărească prin unitatea culturii inițiale.[2]

Referitor la la URSS (mai târziu Rusia), poziția Noii Drepte a evoluat, începând cu teza clasică “nici Occidentul, nici Orientul, nici Europa”, până la teza “mai întâi de toate Europa, dar mai bine cu Orientul decât cu Occidentul”. La nivel practic, interesul față de China, pentru contracararea imperialismului american, cât și a celui sovietic, s-a schimbat în „sovietofilie” moderată și ideea uniunii Europei cu Rusia.

Talasocrația vs de telurocrație

După căderea URSS, ideile eurasianiste din Rusia au fost influențate simțitor de viziunile politice și geopolitice a lui Jean Thiriart, care a vizitat Moscova în anul 1992.  Dacă în eurasianismul interbelic dihotomia ideologică și geopolitică dintre Europa și Eurasia, în cadrul neoeurasianismului abordarea devine una absolut diferită. Spațiul eurasiatic este privit ca un tot întreg, indivizibil. Această abordare a continuat în cadrul neoeurasianismului rusesc.

Din perspectiva fondatorului neoeurasianismului rusesc și continuator ideologic al lui Jean Thiriart, Alexandr Dughin abordează spațiul eurasiatic din perspectiva unui conflict ireconciliabil dintre civilizația maritimă – “talasocrație”, în fruntea căreia se află Statele Unite ale Americii și civilizația uscatului – “telurocrație”, în fruntea căreia se află Eurasia. Această dihotomie nu este văzută doar ca una geopolitică, dar și ideologică. Cele două mari blocuri sunt purtătoare a unor viziuni asupra lumii radical opuse: atlantismul talasocratic este purtător al liberalismului globalist, în timp ce eurasianismul telurocratic al conservatorismului tradiționalist. În acest fel, poporul rus are “măreața misiune” de a se opune expansiunii atlantismului și instaurării unei lumi multipolare.

Pentru a explica poziția țării sale, eurasianiștii utilizează concepțiile școlii geopolitice germane. Astfel, Rusia, în viziunea lui Dughin, reprezintă un “heartland” – spațiul intracontinental, care păstrează neschimbat caracterul civilizației telurocratice,  iar zona de țărm reprezintă un “rimland” – spațiul dezvoltării culturale intensive.

De la național-bolșevism la conservatorism

La începutul anilor 90, eurasianiștii ruși, în frunte cu Aleksandr Dughin, continuând direcția ideologică a lui Jean Thiriart, se declară adepți ai național-bolșevismului în versiunea lui Nikolai Ustrealov. Aici trebuie de evidențiat că în pofida particulei “bolșevism”, curentul politic are puține lucruri în comun  leninismul și Rusia Sovietică. Termenul este împrumutat de la germanul Ernst Niekisch, care înlocuiește idea marxistă de clasă socială cu națiunea. În opinia lui Niekish, revoluția socială nu poate fi separată de revoluția națională, iar rezultatul luptei trebuie să devină instaurarea unui nou model al statului. Național-bolșevismul se pronunța împotriva individualismului, capitalismului, marxismului, parlamentarismului, precum și împotriva civilizației occidentale, ca patrie a bolșevismului asiatic. O caracteristică esențială a național-bolșevicilor era simpatia față de Rusia Sovietică, care era privită ca un potențial aliat al Germaniei împotriva Apusului. În același timp, Niekisch se opunea nazismului hitlerist, pe care îl considera “un rău absolut” datorită isteriei anticomuniste și rasismului antislav de care a dat dovadă.

Anume în național-bolșevism se regăsesc eurasianiștii de la începutul anilor 90, care în opinia lui Aleksandr Dughin, reprezintă “o sinteză perfectă dintre bolșevism și fascism”. În realitate, eurasianiștii nu încercau decât să identifice o platformă comună pentru cele două tabere: naționaliștii-imperialiști și comuniștii-nostalgici, care au suferit eșec în lupta cu elita liberală ca urmare a loviturii de stat înfăptuită de Boris Elțin în 1993.

În 1998, Alexandr Dughin “divorțează” de Partidul Național-Bolșevic condus de Eduard Limonov. În urma venirii la putere a lui Vladimir Putin, eurasianiștii se revigorează devenind apropiați noii administrații prezidențiale. Ulterior, prin contactele sale cu Noua Dreaptă franceză a lui Alain de Benoist, eurasianiștii evoluează spre conservatorism – “cea de a patra teorie politică”, renunțând, în mare parte, la național-bolșevism. Continuând ideea lui Benoist, eurasianiștii deosebesc trei teorii politice a epocii moderne: liberalismul, comunismul și fascismul. Cele două din urmă au pierdut războiul și au ieșit de pe scena istoriei, în timp ce liberalismul a devenit unica ideologice. Mai mult decât atât, dizolvându-se în realitatea socială, el a obținut un caracter dogmatic, încetând a mai fi o construcție academică. Această noua formă pe care obține liberalismul după “moartea ideologiilor” Dughin o numește „postliberalism”.

Cea de a treia teorie politică, pe care o sintetizează eurasianiștii – conservatorismul postmodern, devine o formă de opoziție față de dogmatismul postliberal, o antinomie care servește în calitate de nucleu ideologic al neoeurasianismului, “absordind” tot ce înseamnă fascism italian, bolșevism, național-bolșevism, legionarism românesc și tradiționalismul european.

Critica românească a eurasianismului lui Aleksandr Dughin

În anul 2011 apare prima traducere în română a lucrării lui Aleksandr Dughin – “Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”, al cărei postfață este semnată de profesorul Ilie Bădescu, doctor în sociologie, geopolitician român, profesor universitar și șef al catedrei de sociologie al Universității din București.

În primul rând, profesorul Bădescu critică tentativa lui Dughin de a interpreta leninismul și revoluția socialistă drept o “cruciadă rusească” împotriva invaziei Vestului. “Chiar dacă burghezia continentală ar vădi mentalități subalterne față de sistemul talasocratic, de care se leagă radical prosperitatea ei, metoda lichidatoristă a lui Lenin încă nu poate fi aliniată ideii de cruciadă a popoarelor uscatului pentru drepturile lor. Mai apoi, concepția leninistă a distrugerii culacilor ca agenți ai capitalismului în mediul țărănesc, așa cum reiese deopotrivă din polemica lui cu Buharin și din doctrina colectivizării forțate, sunt tot ce poate fi mai potrivnic ideii unei cruciade a popoarelor bazate pe civilizația pământului contra puterii maritime invadatoare. Acest tip de soteriologie cum este cea leninistă se izbește tocmai de faptul elementar că Lenin și toată doctrina bolșevică erau îndreptate împotriva tocmai a oamenilor pământului, adică a țăranilor”[3].

Profesorul Bădescu observă că există și unele deficiență în ceea ce privește abordarea de către Dughin a geopoliticii României: latinismul nu este un element al uniației, ortodoxia nu înseamnă gravitare spre Moscova, așa cum afirmă eurasianiștii ruși, iar naționalismul românesc nu poate fi decât unul creștin, fiind exclusă orice versiune național-comunistă.


[2]  Aleksandr Dughin, “Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”, pag.96

[3]  Aleksandr Dughin, “Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”, Pag. 395

Eurasianimul rusesc – originile și ideile

2 gânduri despre &8222;Eurasianimul rusesc – originile și ideile&8221;

  1. […] Eurasianimul rusesc – originile și ideile Eurasianismul reprezintă o doctrină dezvoltată în perioada interbelică, în special de către intelectualitatea rusă din exil care încearcă astfel să definească rolul Rusiei în noul context internațional. Ideea centrală a noului curent constă în respingerea exclusivismului etnic rusesc în favoarea intereselor întregului spațiu eurasiatic, care ar include și popoarele neruse. Utilizând noțiunile geografului și etnologului eurasianist  Lev Gumilev, rușii trebuie să evolueze de la statutul de etnos spre cel de supraetnos, cuprinzând popoarele din zona fostului imperiu rus. În opinia lui, rușii nu reprezintă exclusiv urmașii slavilor de est, ci o sinteză dintre popoarele slave (civilizația pădurilor) și popoarele turanice (civilizația stepelor). Astfel, tezaurului etno-cultural al Rusiei devine nu unul etnic, ci civilizațional, capabil să definească, potrivit eurasianiștilor, o identitate unică a Eurasiei. Forma politică pe care o poate lua Eurasia, în opinia eurasianiștilor, este imperiul – unica formă care răspunde ideii de “unitate în diversitate”. Identitatea de “rus” nu mai presupune o identitate etnică, ci una civilizațională, consideră eurasianiștii. Nașterea ideilor eurasianiste poate fi considerată publicarea la Sofia (Bulgaria), în 1920, a lucrării kneazului Nikolai Trubețkoi “Europa și umanitatea”, discuțiile în jurul căreia au dus ulterior la sintetizarea a ideilor mișcării eurasianiste. În lucrarea sa, Trubețkoi prezintă civilizația europeană drept un produs al culturii romano-germane, a cărui trăsătură esențială este ura și disprețul față de reprezentanții popoarelor din afara civilizației sale. “Cosmopolitismul european”, așa-numitele “valorile europene” sau “ valorile universale”, nu sunt altceva decât o manifestare a șovinismului romano-german, consideră Trubețkoi. În pofida “universalismului” la care ei pretind, în realitate ei nu sunt decât o continuare a culturii etnice ale popoarelor latine și germane. Pornind de la aceste idei, în lucrarea sa, Trubețkoi propune cinci întrebări la care urmează să răspundă intelectualitatea rusă: 1) Poate fi obiectiv demonstrată superioritatea culturii romano-germane față de toate culturile de pe glob, care au existat pe parcursul întregii istorii? 2.) Poate un popor să adere la cultura unui alt popor fără un amestec antropologic? 3.) Este adeziunea la cultura europeană un lucru bun sau rău? 4.) Este europenizarea inevitabilă? 5.) Cum pot fi combătute influențele sale nefaste? […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s