Istorie, Sociologie

Romanitatea occidentală împotriva romanității orientale


O perioadă îndelungată de timp, origina latină a românilor a fost un mit al romantismului modern pe care nimeni nu au îndrăznit să-l nege. Însăși imnul “Deșteaptă-te, române!” poartă elemente ale aceste mitologii (“Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,/Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/Triumfător în lupte, un nume de Traian!”). O excepţie au constituit aşa-numiţii „protocronişti”, care au încercat să combată aceste teze prin aşa-numitul „dacism”, apelând la tot felul de mistificări şi şarlatanii pseudoștiințifice.

Ideologia latinistă, născută în sânul Ardealului influențat de propaganda romano-catolică, era cea care transforma românii într-o simplă colonie a puterilor occidentale, în timp ce dacismul încerca să se opună acestui fenomen, eșuând de fiecare dată, din cauza inconsistenţei sale ştiinţifice.

În foarte puţine cazuri s-a luat în considerare faptul că limba română şi etnosul românesc s-a format izolat de restul popoarelor latine. În foarte puţine cazuri s-a vorbit despre faptul că românii aparţin unei romanităţi orientale, absolut originale, diferite de romanitatea occidentală. Subiectul esenţei civilizaţii est-romane a fost trecut sub tăcere, preferându-se să creadă că românii sunt urmaşi direcţi au lui Nero, August, Ovidius, Traian. Perioada renașterii și iluminismul a stat sub adorării culturii antice greco-romană. Valahii – romanitatea orientală, nu făcea parte din acest ansamblu. Probabil, în acest fel poate fi explicată ignoranța elitei intelectuale românești de adevărata sa origine. Din păcate, istoria perioadei moderne a fost folosită mai mult în calitate de instrument ideologic, care ar prezenta elita națională în culori plăcute Europei occidentale, decât în calitate de mijloc al înțelegerii propriei civilizații.

O istorie de peste o mie de ani care vorbeşte despre originea românilor în spaţiul care cuprinde peninsula Balcanică şi munţii Carpaţi lipseşte din manualele de istorie şi din conştiinţa românilor. Spațiul sacru, harta mentală a românilor se limitează la spațiul dintre Dunăre, Tisa și Nistru. Românii habar nu au despre existenţa unor state româneşti în Balcani precum Vlahia Moravă (secolul X, ), Marea Valahie (în regiunea Thesaliei, sec. XII-XIII), Imperiul Valaho-bulgar (1186-1258), de statul Bolohovenilor între Nistru și Bug (sec.XII-XIII) etc. Câţi au auzit despre marea bătălia de la Clocotniţa din 1230 a lui Ioan Asan al II-lea ?

Originalitatea romanității orientale a fost ignorată în schimbul imaginii pozitive în fața “lumii civilizate”. Importul de mai târziu din limba latină clasică, franceză sau italiană, prin care se încerca „a se corecta greşeala istoriei”, s-au dovedit a fi nu doar inoportun, dar şi contraproductiv, pentru că nu aveau nicio legătură cu modul românesc autentic de gândire. Această distrugere sistematică a elementului roman oriental, prin substituirea lui cu elementul roman apusean nu doar au modificat fondul genetic al românilor, dar au şi creat o stare de schizofrenie identitară.

Iată ce scria Titu Maiorescu în 1868 în legătură cu aceasta: „La 1812, Petru Maior – pentru a nu pomeni compilarea de citate făcută de Șincai fără nici o critică – scrie istoria sa despre începutul românilor în Dacia. În tendința ce are de a dovedi că noi suntem descendenți necorupți ai romanilor, Maior susține în paragraful al patrulea că dacii au fost cu totul exterminați de romani, așa încât nu s-a întâmplat nici o amestecare între aceste două popoare. Pentru a proba o hipoteză așa de nefirească, istoricul nostru se întemeiază pe un pasaj îndoios din Eutrop si pe un pasaj din Julian, cărora le dă o interpretare imposibilă de admis cu mintea sănătoasă, si astfel începe demonstrarea istorică a romanității noastre, cu o falsificare a istoriei.

La 1825 apare Lexiconul de la Buda, „românesc-latinesc-unguresc-nemțesc?, care se încearcă să stabilească prin derivări de cuvinte că limba noastră este cea mai pură romană și foarte puțin amestecată cu cuvinte slavone. Câteva exemple vor arăta valoarea acestor derivări:
„Verbul nostru găsesc se derivă de la latinescul consecuor, substantivul boier de la voglia, i.e. voluntas, substantivul ceas de la caedo, caesum, caesura, quia dies in 24 partes quasi caesuras est devisa.”

Cu asemenea procedare începe știința noastră despre latinitatea cuvintelor române, și primul pas se face printr-o falsificare a etimologiei.

La 1840 se publică Tentamen criticum in linguam romanicam. Scrisă în latinește, această carte are scopul de a arăta străinilor ce fel de limbă curată este aceea care se vorbește de poporul român, însă arată o limbă care nu s-a vorbit și nu se va vorbi niciodată în poporul român. Acolo întâlnim forme gramaticale și fraze ca cele următoare:
„Aburiu și abureru auditu, abébiu, abebimu, abeboru, făcutu, abiu, voliu fire cantatu; do invetiasses aleque, nu abi fire asi superstitiosu, que a fedu, do se et asconde, do me et laudi cu gula ta, quomu ari, asi secili etc. etc.”

Și, astfel, gramatica română începe cu o falsificare a filologiei.

O repețim: ceea ce surprinde și întristează în aceste producte nu este eroarea lor în sine, căci aceasta se explică și uneori se justifică prin împrejurările timpului, dar este eroarea judecății noastre de astăzi asupra lor, este lauda și suficiența cu care se privesc de inteligențele române ca adevărate fapte de știință valabilă, este orbirea de a nu vedea că zidirea naționalității române nu se poate așeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”. 

Uite așa românii s-au îndepărtat de moştenirea sa balcanică, îndreptându-se spre o civilizaţie franco-germană cu care nu au și nici n-au avut nicio legătură spirituală şi culturală. Idealizând cultura apuseană, autenticitatea românească a fost supusă unui profund dispreţ, ceea ce a constituit o piedică serioasă în calea formării unei culturi româneşti puternice și definirii unui ideal național care ar ridica statele românești de la statutul de colonie de la marginea Europei, la statutul putere regională și continentală.

Un film bulgăresc despre domnitorul român Ioan Asan al II-lea 

Anunțuri
Standard

2 gânduri despre „Romanitatea occidentală împotriva romanității orientale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s