„Noaptea de Sânziene” – în căutarea timpului și spațiului sacru


Recent am terminat lectura romanului “Noaptea de Sânziene”, care impresionează, asemenea și celorlalte scrieri ale lui Mircea Eliade prin simbolism profund. Eroului central – Ștefan Viziru, este obsedat pe parcursul întregii acțiuni de problema Timpului, mai exact de problema ieșirii din Timp. Viața eroului a fost marcată de două stări paradisiatice: camera Sambo, în copilărie și întâlnirea frumoasei Ilene, într-o pădure de la periferia Bucureștiului în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie).

Camera Sambo a reprezentat pentru tânărul Ștefan un rit de inițiere într-o lume a misterelor – „unde timpul s-a oprit”: “Storurile erau trase și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce, mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile și lăzi, și coșuri cu hârtii și jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambo. Am înțeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați – există un spațiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita toată viața. Nu știu de unde izvora acea beatitudinea fără nume”.

În același timp, există un amănunt care îl face să se simtă nefericit și străin de propria sa natură: asemănarea chipului său cu a scriitorului Ciru Partenie. Chiar și întâlnirea cu viitoarea sa soție se datorează unei confuzii, Ioana face cunoștințău Ștefan când îl confundă pe stradă cu Partenie. Ulterior, el va fi convins că ea îl iubește doar ca pe un chip al unui scriitor cunoscut, încât nu se vede ca o persoană ci doar un purtător al unei imagini.

Încercând să regăsească stare paradisiacă din copilărie, Ștefan transformă o odaie din hotel într-o “cameră secretă”, în care își petrece uneori timpul când este plecat de acasă.

Întâlnirea Ilenei în noaptea de Sânziene, cum este numit în popor solstițiul de vară, când începe vara astronomică, această zi este cea mai lungă a anului, “iar porțile cerurilor se deschid pentru cei care știu să le privească”. Acest moment îl marchează atât de mult pe Ștefan, încât el până la sfârșitul vieții se va afla mereu în căutarea Ilenei, chiar dacă continuă să-și iubească soția – Ioana. Noaptea de Sânziene îl readuce pe Ștefan la cunoașterea “stării primordiale”, la o trăire profundă a propriei sale existențe. Ileana nu îl atrage ca o femei, ci ca un simbol al Cunoașterii și al Vieții. Dorul de Ileana se transformă într-un dor pentru raiul pierdut.

Aici putem face o paralelă cu basmul “Tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte”, unde eroul ajunge pe un tărâm în care obține nemurire. Dar venindu-i dorul de casă, revine acasă și descoperă că de la plecare lui au trecut secole întregi. Tărâmul îndepărtat se afla în afara Timpului, în afara istoriei.

În această perioadă viața sa este influențată și de evenimentele politice din acea perioadă: fiind suspectat că ar colabora cu legionarii, este arestat și trimis în lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc de către regimul regelui Carol al II-lea. Tot aici el prinde și vestea asasinării a lui Corneliu Zelea Codreanu: “Deținuții ieșiră din camere și se adunară în mai multe grupe în curte. Dar îndată ce unul din ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau și înălțau armele. Până ce un plutonier se îndreptă spre sârme cu un jurnal în mână și făcu semn să se apropie cineva. Înaintă un bărbat înalt, subțire, cu barba de timpuriu albită. Plutonierul înfășură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult și-l zvârli peste sârme. Celalt se plecă să-l ridice și se îndreptă către mijlocul curții desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul, și se clătină. Toți se repeziră la el. Apoi Ștefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: “L-au împușcat pe Căpitan!” Nu se mai auzi, atunci o răsuflare în toată curtea. Tăcerea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare, îi văzu pe toți căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alții urlau ca niște câini loviți. Cu armele în mâini, jandarmii îi priveau. Ștefan își făcu o cruce și-și plecă fruntea, fără gânduri”.

Aici nu e vorba de o ficțiune, autorul descrie propria experiență. Într-adevăr în iulie 1938 Mircea Eliade este arestat fiind suspectat de propagandă legionară. Timp de trei săptămâni el este ținut le sediul Siguranței, unde este somat să semneze o declarație de disociere de Mișcarea Legionară, însă refuză să facă acest lucru. În luna octombrie el este trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, iar după ce începe să scuipe cu sânge este transferat la sanatoriul de la Moroeni. Din cauza bolii este eliberat la 12 noiembrie.

Moartea liderului legionar va împinge la dezvoltarea ideii de jertfă – nunta cosmică a omului cu Moartea, reflectată în miturile românești „Meșterul Manole” și „Miorița”. Aceste idei Eliade le va reflecta în drama “Iphigenia”, care potrivit unor critici, reprezintă metaforic moartea lui Corneliu Zelea Codreanu și mitul jertfei legionare.

Timpul, precum și istoria era pentru Ștefan ca pântecele unei balene, din care omul nu poate ieși, iar viața o succesiune de labirinte. Istoria pentru Eliade este un blestem, un antipod Cosmosului – o ieșire din timp. “De tot ce se întâmplă în lume sunt și eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că sunt și zeci de milioane, ca mine. Și cum pentru societățile moderne lumea însemnă tot mai puțin Cosmos și tot mai multă istorie, îți dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta în afara de noi. Cum am putea fi creatori  în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibrați”.

Dezechilibrat despre care vorbește personajul lui Eliade este omul modern, lipsit de un centru – de autenticitate. Ruperea din existența profană și situarea într-un spațiu sacru și timp sacru îl readuce în armonie cu Cosmosul.

Desigur, această operă nu poate fi finisată decât printr-un sacrificiu. Reîntâlnirea Ilenei într-o pădure de la periferia Parisului se sfârșește cu moartea celor doi într-un accident rutier.

Romanul lui Mircea Eliade “Noaptea de Sânziene” merită de citit, însă nu ca un roman oarecare, ci ca un material care invită spre o meditație permanentă.

Un alt roman al lui Eliade, care pune în discuție subiecte similare este și „Tinerețe fără tinerețe”, după care Francis Ford Coppola a turnat și un film: „Youth without Youth”, vă recomand să-l priviți:

Aici muzică pentru meditație:

„Noaptea de Sânziene” – în căutarea timpului și spațiului sacru

5 gânduri despre &8222;„Noaptea de Sânziene” – în căutarea timpului și spațiului sacru&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s