Victor PAPACOSTEA: Balcania


Balcania este un termen de factura și poate chiar de origine mazziniană. A circulat în corespondența conspiratorilor, între anii 1848-1877. El rezuma, pe atunci, o întreagă concepție politică. Prin magia lui, agenții liberalismului romantic sperau să realizeze o sforțare colectivă și simultană a popoarelor din Peninsulă împotriva sultanului. După luptă, Balcania și-ar fi prelungit sugestia; popoarele eliberate ar fi rămas înfrățite pe anumite temeiuri sufletești, etnice, politice și economice. De altfel, ideea unei confederații a popoarelor din Peninsula, la care ne-am fi adăugat și noi românii, este mult mai veche; în vremea revoluției franceze a predicat-o poetul tesalian Riga Fereul. Azi ideea este din nou în aer. Aproape în toate statele balcanice s-au produs reacțiuni împotriva stărilor de învrăjbire care apasă viața popoarelor. S-au ținut numeroase conferințe inter-balcanice și s-a lucrat pentru apropiere și cooperare. S-au pus bazele unor camere comune de comerț, industrie și agricultură, s-au proiectat tarife preferențiale inter-balcanice, convenții sanitare și se vorbește de o dezvoltare „în comun” a căilor de comunicații, terestre, maritime și aeriene. De curând, înțelegerea balcanică a dat o nouă dovadă de vitalitate, iar în Bulgaria, stat dominat Încă de porniri revanșarde, o parte din personalul politic s-a manifestat public pentru reîntoarcerea la amicițiile seculare”.

Obișnuiți cu creațiile șubrede sau artificiale ale cabinetelor diplomatice, mulți privesc cu scepticism aceste lucrări. S-ar părea că nici spiritul vremii nu prea este prielnic ideii de asociere a popoarelor. Și totuși progresele realizate, dispoziția și atmosfera generală, ne face să credem că în Balcani, ideea aceasta va putea avea o evoluție cu totul deosebită.  Realitățile geopolitice, interesele economice, tradiții istorice comune și mari afinități de ordin etnic toate vor concura pentru a o impune. De altfel, cu mici intervale de separație, popoarele balcanice au trăit aproape întotdeauna laolaltă. Sub forma dominațiunii macedonene, romane, bizantine sau turcești aceste realități au impus lumii balcanice, aproape totdeauna, ritmul unei respirații unitare. Ori de câte ori aceste sisteme politice unificatoare slăbeau, Peninsula recădea în anarhie. Tendințele particulariste ofereau atunci aspecte de totală năruire; dar reacția unificatoare venea fără întârziere, dorită, chemată de toata lumea. Faza bizantină premergătoare năvălirii turcești este tipică în această privință; căderea sub o putere capabilă să creeze o disciplină colectivă în rândul popoarelor din Peninsula a fost o necesitate a acelui timp. Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului va rămâne în istorie prin puterea de pătrundere de care a dat dovadă în această privință. El a simțit cel dintâi, în pragul vremurilor moderne, necesitatea acelei mari unități pontice și dunărene, capabilă a rezista și asalturilor apusene și celor ce se pregăteau la răsărit. Aceasta idee a inspirat întregul său program de cucerire și organizare. Pentru aceleași nevoi de pacificare el a extins autoritatea patriarhilor ecumenici care ajunsese a nu se mai exercita decât în grupul redus al romeilor asupra tuturor popoarelor creștine din Peninsulă, punând astfel temelia unei mari societăți creștine a cărei coeziune și unitate s-a menținut veacuri întregi. Dar brutalitatea regimului turcesc, decadența lui pretimpurie, iar mai târziu aservirea Patriarhiei către interesele de rasa ale elenismului, au dus la ruină această așezare. Veacul al XIX-lea – principiul naționalităților – a dat lovitura mortală acestui sistem politic dovedit sub misiunea sa. Vechiul particularism a reapărut în forma explozivă a revoluțiilor naționale; o luptă pe viață și pe moarte s-a dezlănțuit între supuși și tirani. Toata lumea europeana a privit cu simpatie cum era și firesc lupta popoarelor balcanice pentru eliberare, dar puțini și-au dat seama de perspectivele grave pe care le deschidea desființarea Imperiului Otoman. Într-adevăr, două mari primejdii încep a amenința viața Peninsulei, înainte ca lanțurile care robeau popoarele să fi căzut:

Prima primejdie venea din interferențele etnice ce s-au produs în decursul veacurilor de conviețuire; datorită lor părea imposibilă o delimitare de frontiere care să împace în mod absolut popoarele ce se separau. Ce a însemnat ce înseamnă această imposibilitate, o pot spune acei care au urmărit studiile învățatului iugoslav Jovan Cvijic: Peninsula Balcanică înfățișează unul dintre cele mai variate aspecte etnice, nu numai din Europa, dar de pe întregul glob. Triburi albaneze, aromânești și slave până în inima Greciei, expansiune greacă asupra Epirului, Traciei și Macedoniei până în Albania meridională și de-a lungul tuturor coastelor, înfiltrări bulgare în Dobrogea și mase românești compacte ‘Ana în văile Balcanilor și până în centrul Serbiei Vechi iată câteva numai din aspectele amalgamului etnic pe care îl conține Peninsula. Sunt unele regiuni, cum ar fi Epirul și Macedonia, în care găsești, alături unele de altele, sate slave, grecești, românești, albanezești și turcești. Nu este de mirare ca în Banovina Vardarului, Macedonia, Epir, etc. amestecul este atât de intens încât persistă fenomenul cunoscut sub numele de bilingvism.

În toată Peninsula, se poate spune, sunt doar câteva regiuni muntoase Peloponezul, Munții Albaniei sau Pindului în care s-a mai păstrat vechiul tip grec, ilir sau tracoroman.

Aceasta mare confuzie etnica a dăinuit în Peninsula Balcanică în toate vremurile. Datele ei istorice nu pot fi enumerate în cadrul acestui articol: pe terenul linguisticei comparate, ele pot fi urmărite în lucrările unui Sandfeld, Capidan etc. Minunată pentru a demonstra această veche promiscuitate etnică a Peninsulei ni s-a părut caracterizarea pe care o cronică bizantina o dă voievodului Vanco, care a ocupat orașul Arta la anul 1400: „era de neam serbo-arvanito-bulgaro-vlah”.

A doua primejdie era încă și mai gravă. Ea decurgea din tendințele imperialiste a unora dintre marile puteri care se prefăceau că luptă pentru eliberarea popoarelor subjugate, dar care, în realitate, urmăreau împărțirea Peninsulei în zone de influență, asemeni concesiunilor din continentele de culoare. Îndeosebi Rusia și Austria au trădat aproape de la început un formidabil apetit anexionist. Una vroia Dunărea, Marea Neagra și Constantinopolul, cealaltă Salonicul și țărmul egeean. Între altele, deschiderea moștenirii turcești s-a amânat, multa vreme, și datorită acestor două primejdii.

Pentru evitarea lor, mazzinienii au combătut ideea separatismului total. Trecând peste ideile dominante ale veacului, ei s-au gândit la înlocuirea sistemului otoman, îndată după desființarea lui, cu o forma politică care să asigure, pe plan economic și militar – cu respectul ideii de stat național – acea unitate pontică și dunăreană pe care o întrezărise cuceritorul otoman la 1453. De aceea, odată cu ideea libertății naționale, ei propovăduiau și ideea solidarității balcanice în fața marilor puteri care manifestaseră tendințe imperialiste. Mazzini însuși reproșa englezilor, pe la 1855, că nu ajută popoarele balcanice, „… să alcătuiască, uniți, o mare confederație, sustrăgându-i astfel influenței rusești, ajutându-i sa obțină acea existență i pe care zadarnic o sperau de la Rusia; să ridice în fața împărăției moscovite un zăgaz viu, de tinere Națiuni asociate”.  Nu trebuie să creadă nimeni că aceasta ar fi însemnat o amendare sau o atingere cât de mică adusă ideii naționale în esență ei spirituală dimpotrivă, prin realizarea acelei confederațiuni, popoarele balcanice își apărau și garantau, în măsura cea mai deplină, integritatea suveranității lor naționale împotriva statelor acaparatoare, de la Apus ca și de la Răsărit.  Între mazzinienii convinși a fost, după cum se știe, și Dimitrie Brătianu, care, în numele Comitetului Național Român, a răspuns, la 11 Septembrie 1851,1a apelul Comitetului Central Democratic European. În apelul lui Mazzini stă scris: „Podul lui Traian are acum numai câte un stâlp pe amândouă țărmurile Dunării; este simbolul stării de astăzi. Trebuie ca, cu mâinile voastre, să-i puneți arcuri noi; aceasta este datoria voastră pentru viitor”. La care Brătianu răspundea: „Românul nu va înșela nădejdile pe care democrația și le-a pus în el; noile bolți ale podului lui Traian le-am înfipt în pământ… și podul sfintei alianțe a popoarelor se va arăta strălucitor de frumusețe și tărie… Fi-va acest pod simbolul marii înfrățiri europene…”. Și pentru a câștiga încrederea popoarelor, Brătianu ținea să precizeze: „Vecinii noștri să fie fără grijă, Confederația dunăreană, ori dacă se preferă, sfântă alianței a popoarelor de la Dunăre, nu va fi o societate universală, un consorțiu al tuturor bunurilor. În asociația noastră, fiecare asociat va continua să se bucure de libera dispunere de averea sa și nu va fi angajat decât cu o parte a sa. Fiecare își va păstra individualitatea și acțiunea”. Apoi către încheiere: „Nu vă fie frică fraților; țarul și împăratul austriac nu ne mai pot înșela: le-am smuls masca”. Eminescu, creatorul doctrinei naționaliste, s-a declarat și el partizanul regrupării popoarelor balcanice, pentru a se evita astfel mandatul vreunei mari puteri, în speță al Austro-Ungariei, care se oferea necontenit. Fiindcă propaganda austriacă în acest sens se întețise, Eminescu a simțit pericolul și a reacționat. El a scris în acest sens un foarte frumos articol întitulat „Planul unei confederațiuni balcanice”.

Ziarul austriac „Post”,  exploatând cu rea credință tema că micile state din Peninsula Balcanică, ieșite din letargia în care le ține domnia turcească, ar forma, prin rivalitățile lor, politice, naționale și religioase un pericol mult mai mare pentru liniștea Europei decât letargia acestor provincii produsă prin apăsarea Semilunii”, propunea confederarea lor sub mandatul Austriei; totodată, numitul oficios propunea să se lase Rusiei pentru a o împăca posibilitatea de a cuceri Constantinopolul, și drumul deschis către alte mari compensații în Asia.

Răspunsul lui Eminescu are o viguroasă ținută polemică. Referindu-se la situația de stat clientelar Austriei – stare către care lunecasem deja din teama, desigur legitimă, de ruși – el spune: “Robia economică a noastră și a Orientului întreg, supremația culturii extrafine din Buda-Pesta și Viena, poate fi visul diplomaților de la Post”, dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de peste Dunăre; ar trebui să li se spună ca protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcirea, cu stoarcerea populațiunilor prin agenți economici fără patrie și că acelea (popoarele balcanice) n-ar forma decât terenul de nutrițiune al desvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena”. Continuând pe un ton din ce în cel mai vehement. Eminescu respinge cu indignare ideea mandatelor și ajunge la concluzia unei confederații independente, întemeiată pe o politica comercială protecționistă, „sub protectoratul său propriu și al nimănui altcuiva”. Totodată, Eminescu socoate că aceasta este forma de organizare care „conține în sine sâmburi de dezvoltare adevărată”. Iată cum Eminescu, deși dominat de ideologia naționalistă, și creator de geniu în acest domeniu a înțeles printre cei dintâi în România această necesitate și s-a pătruns de tot sensul marilor comandamente geopolitice, economice, etnice și istorice care impun ideea unei asociații a popoarelor din Peninsulă.

*

Dreptul de autodeterminare al popoarelor a fost satisfăcut în ultima sută de ani în mod aproape absolut. Cel puțin în Europa. S-a rupt Banatul în două, Macedonia în trei pentru ca linia de demarcațiune între statele respective să urmărească cât mai exact limitele etnice. La Fiume, frontiera evoluează în mod ireproșabil printre cartiere și străzi, alegându-le pe cele italiene de cele iugoslave … (S-au produs firește și unele nedreptăți; aceea a Banatului nu este singură).

Când a apărut noua hartă a continentului nostru, unii publiciști de peste ocean au reluat atacurile împotriva particularismului statal european. S-a vorbit atunci de „atomismul” care împinge la anarhie și ruină civilizația bătrânului continent. Criticele n-au fost luate însă în seamă de oamenii de stat din Europa. Este drept că multe din ele erau lipsite de cunoașterea exactă a particularităților de ordin etnic, istoric, geografic și economic pe care le prezintă continentul nostru. Astăzi însă trebuie recunoaștem că unele din criticele rostite atunci își găsesc o crudă îndreptățire. Să recunoaștem, că aplicarea integrată, până la ultimele consecințe, a dreptului de autodeterminare, obliga pentru anumite considerente de ordin economic și geopolitic la o modificare a vechii concepții despre frontiere.

Sistemul frontierelor absolute adevărate ziduri chinezești suportabile pentru viața economică a marilor imperii, constituie o absurditate în fărâmițarea de astăzi. Este păcat ca acest lucru nu a fost înțeles la vreme  de cârmuitorii popoarelor europene. Ei au uitat ca oamenii nu vor putea trăi și în “atomismul” creat de autodeterminare, și cu vechiul sistem al frontierelor înalte și ermetice. De aci marea contradicție a vremii noastre: contradicția între etnic și economic; între unitatea etnicei și diversitatea economică indispensabilă vieții. Prin “atomismul” statal european, s-a ajuns la violentarea acelui neiertător determinism geografic a cărui sensibilitate economica și politică a reacționat. De aci, în primul rând, starea de nevroză generală.

Nevoia concentrării a început să se simtă acum din nou. În cabinetele diplomatice ideea câștigă teren; în curând, ea se va impune. Popoarele mici trebuie să fie atente. Să nu piardă iarăși, ceea ce au câștigat după atâta așteptare și cu atâtea jertfe. Căci, încurajat de noul curent de gândire, spectrul marilor imperialisme a reapărut la toate punctele cardinale. Cei interesați vor încerca, fluturând necesitatea concentrării economice, să reînvie despotismul așa cum Austria de altădată, însușindu-și federalismul mazzinian, a căutat să înglobeze în hotarele ei popoarele balcanice. Nu este vreme de pierdut. Să opunem puterilor necurate ale trecutului cetatea naturală a unei mari unități geografice. Dacă este vorba să intram, pe viitor, într-o asociație de state s-o preferăm pe aceea a Peninsulei. Pe aceasta, a făcut-o Dumnezeu. În cadrul ei, popoarele își vor păstra neatinsă organizația statală națională. România va putea relua acel mare oficiu în slujba umanității sud-esteuropene pe care l-a mai avut și altădată, dar nu în condițiuni atât de prielnice.

Să organizăm deci micșorând cât mai mult cu putință rigorismul frontierelor intermediare acea mare solidaritate balcanică menită a împiedică renașterea imperiilor scăpărătoare. Să organizam Confederația așa cum au văzut-o Dimitrie Brătianu și Eminescu împotriva tiraniei ce dă ocol caselor noastre.

Victor Papacostea despre confederarea popoarelor balcanice

(Libertatea”, 20 iunie 1936)

Victor PAPACOSTEA: Balcania

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s