Despre paradoxuri politice


Există un paradox interesant al politicii: un lider aclamat şi aplaudat, mai devreme sau mai târziu, este huiduit în aceeaşi măsură. E o soartă pe care îl aşteaptă orice politician, poziţia căruia depinde de dispoziţia sau indispoziţia maselor populare. Viața politică e similară vieții biologice a unui organism – moartea este inevitabilă.

Excepţie reprezintă acei care ştiu la momentul oportun să plece „englezeşte” din politică, fără a mai aştepta un final trist. De regulă, este vorba de indivizi care vin în politică pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a-şi rezolva unele probleme de moment, fără să-şi dedice întreaga viaţă acestei activităţi.

Acest paradox face ca politica să devină o sferă ignobilă, preponderent “a băieţilor şmecheri” nu pentru că aşa ar fi natura politicii, ci pentru că astfel de reguli de joc a stabilit democraţia liberală.

Una din dogmele democrației liberare este impersonalitatea puterii. Unicul deţinător al suveranităţii depline este poporul – afirmaţie pe care nu o poate lua în serios nici un jurist pentru că există mii de cazuri în care suveranitatea poporului poate fi ignorată, pur și simplu, în procesele de luare a deciziilor. Toată lumea îşi dă bine seama că existenţa acestei formule în legile fundamentale este una pur simbolică, fără a putea fi realizată în practică. Este o formă de a spune că “puterea nu aparţine nimănui”, iar ceea ce nu aparţine nimănui, bineînțeles, poate fi transmis şi utilizat de oricine după bunul său plac. Iată de ce principiul impersonalităţii puterii în democraţia liberală nu tolerează o exprimare adevărată a liderismului politic, ci doar clounadă. Gânditorul italian Julius Evola numea acest fenomen “bonapartism” – un pseudoliderism care e datorează susținerii oarbe a maselor, fără avea la bază carismă personală.

Într-un model al democrației liberale politica nu pornește de la ideea de personalitate și mediul necesar cultivării ei, ci de la ideea de menținere cu orice preț a Sistemului, chiar și în dauna persoanei. Astfel, nu contează rezultatul procesului electoral, ci însăși procesul. Nu contează care este rezultatul alegerilor, contează însăși desfășurarea lor “conform normelor democratice”. Cu alte cuvinte – mișcarea de dragul mișcării.

Iată de ce rolul oricărui politician care se supune mașinăriei politice este unul nesemnificativ, iată de ce sistemul de partide, Parlamentul, justiția nu sunt decât decoruri unui teatru al absurdului, lipsit de sens și conținut. Iată de ce lumea este cuprinsă tot mai multe de apatie și disperare. Iată de ce în politică nu reușim să identificăm soluții viabile pentru impasul în care ne aflăm.

Despre paradoxuri politice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s