Fără categorie

Julius Evola despre revoluţia conservatoare


Straniu destin al cuvintelor:  de fapt, „revoluţie” în accepţia sa originară etimologică latină nici nu însemna altceva; derivat de la revolvere, termenul exprimă o mişcare care se întoarce la punctul de plecare, la origine. Aşadar, chiar de la origini ar trebui să extragem forţa „revoluţionară” şi reînnoitoare, pentru a o face să acţioneze împotriva situaţiei existente.

Dacă apoi dorim includerea ideii „conservării” (revoluţiei conservatoare) trebuie să procedăm cu precauţie. Dată fiind interpretarea susţinută de mişcările şi elementele de stânga, denumirea de „conservatori” înspăimântă azi tot atât de mult ca acea de „reacţionari”. Evident este vorba să stabilim ce dorim să „conservăm”. În prezent, există foarte puţin care merită să fie „conservat”, dacă ne referim la planul realităţii, ca structuri sociale şi instituţii. Aceasta este valabil, aproape fără nicio rezervă, pentru Italia; putea fi valabil până mai ieri, în măsura mai mică pentru Anglia şi pentru Franţa, şi mai puţin pentru ţările Europei centrale, unde continuaseră să existe, şi pe planul realităţii, vestigii de tradiţii superioare. În realitate, formula „revoluţiei conservatoare” a fost aleasă de elementele germane, imediat după primul război mondial, chiar şi cu referiri istorice destul de apropiate în timp. În rest, trebuie să recunoaştem realitatea unei situaţii care se pretează la polemica forţelor de stânga, după opinia cărora conservatorii ar fi apărătorii nu ai ideilor, ci ai intereselor unei clase economice speciale, a celei capitaliste, mai mult sau mai puţin organizată politic, pentru a perpetua în avantaj propriu, ceea ce se presupune a fi doar un regim de privelegii şi de nedreptăţi sociale. În acest fel, a fost uşor să-i pui în aceeaşi grămadă, mai mult sau mai puţin, pe conservatori, pe „reacţionari”, pe capitalişti şi pe burghezi. „Ţinta falsă”, cum se spune în artilerie, a fost creată. De altfel, nu alta a fost tactica folosită în perioada în care trupele de asalt ale subversiunii mondiale nu aveau încă drept drapel marxismul şi comunismul, ci erau reprezentate de liberalism şi de constituţionalism. Eficacitatea unei asemenea tactici se datora faptului că acelor conservatori de ieri, nu diferiţi de cei de azi, chiar dacă erau o extracţie incontestabil superioară, ajunseseră să le placă doar poziţiile lor politico-sociale, interesele materiale ale unui mediu determinat, ale unei demnităţi, a unui patrimoniu impersonal de valori, de idei, de principii în primul rând. În aceasta a constat slăbiciunea lor fundamentală.

Astăzi, nivelul a coborât în aşa măsură, încât ideea „conservatoare” care trebuie apărată, nu numai că nu trebuie să aibă vreo legătură cu clasa care a luat practic locul unei aristocraţii decăzute, adică cu burghezia capitalistă, care are exclusiv caracterul unei simple clase economice, ci trebuie să i se opună categoric. Ceea ce ar trebui „conservat” şi apărat „în mod revoluţionar” este concepţia generală asupra vieţii şi a statului care, bazată pe valori şi interese cu caracter superioar, să transceandă net planul economiei şi deci, tot ceea ce poate fi definit în termeni de clase economice. Faţă de asemenea valori, când ne referim la orânduiri concrete la instituţii pozitive, la situaţii istorice, aceasta nu este decât consecinţa, nu este elementul primar, ci cel secundar. Astfel stând lucrurile, cu refuzul absolut de a le aşeza în domeniul în care ea ar vrea să se exercite în atingerea aşa-numitei „ţinte false”, polemica stângii cade complet în gol.

În acelaşi timp, apare evident faptul că nu este vorba în niciun fel de prelungire artificială şi violentă a unor forme speciale legate de trecut, cu toate că ele îşi epuizaseră propriile posibilităţi vitale şi nu mai erau la înălţimea timpurilor. Pentru adevăratul conservator liberal este o problemă de fidelitate, nu faţă de forme şi instituţiile ale unor timpuri trecute, ci faţă de unele principii dintre care unele sau altele ar fi putut fi expresii speciale, potrivite pentru o anumită perioadă sau o anumită zonă. Şi dacă aceste expresii speciale pot fi considerate ele însele caduce şi schimbătoare, pentru că sunt legate de situaţii istorice adesea irepetabile, nu e mai puţin adevărat că principiile corespunzătoare lor au o valoare care nu poate fi alterată de respective contingenţe de felul acestora, ci au dimpotrivă, o actualitate perenă. Ca dintr-o sămânţă, din ele se pot înmulţi rapid forme noi mereu şi mereu, corespunzătoare celor vechi, iar în eventuala lor înlocuire – chiar „în mod revoluţionar” – la primele din ele se va menţine o continuitate în schimbarea factorilor istorici şi sociali, economici şi culturali. Pentru a garanta o asemenea continuitate, chiar ţinând ferm la principii şi să căutăm confuz idei noi când au loc crize şi timpurile se schimbă – aceasta esenţa vremurilor adevăratului conservatorism. La un asemenea nivel, atât spiritul conservator cât şi spiritul tradiţional fac unul şi acelaşi lucru.

În adevăratul şi viul său interes, tradiţia nu este conformism obedient faţă de tot ceea ce a fost sau inertă continuitate a trecutului în prezent. Tradiţia este, în esenţa ei, ceva ce ţine de metaistoric şi, în acelaşi timp, de dinamic: este o forţă generală ordonatoare în funcţie de principii având confirmarea unei legitimităţi superioare – dacă vrem, putem să mai adăugăm: de principii de sus – forţă care acţionează de-a lungul generaţiilor, în continuitate de spirit şi de inspiraţie, prin instituţii, legii, orânduiri care pot prezenta şi ele o însemnată varietate şi diversitate. O eroare asemănătoare, acuzată puţin înainte, este identificarea sau confundarea unor asemenea formaţiuni dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, cu tradiţia propriu-zisă.

Din punct de vedere metodologic, în căutarea de puncte de referinţă, o formă istorică dată trebuie, aşadar, considerată exclusiv ca exemplificare şi, mai mult sau mai puţin, ca aplicare pertinentă de principii date –  şi acesta este un procedeu cu totul legitim, comparabil cu ceea ce în matematică este trecerea de la diferenţială la integrală. Într-un astfel de caz nu se poate vorbi nici de anacronism, nici de „regresism”; în acel caz nu s-a fetişizat nimic, nu s-a absolutizat nimic, care, în esenţă, să nu fie deja absolut, pentru că acestea sunt principiile. Altfel, am face ca acela care, de exemplu, ar vrea să acuze de anacronism pe cei care apără anumite virtuţi speciale ale sufletului, pentru faptul că ele revendică de la câteva figuri speciale ale trecutului, care acele virtuţi s-au manifestat cu precădere. Aşa cum a spus Hegel însuşi; este vorba de a recunoaşte în aprenţele temporalului şi ale vremelnicului substanţa, care este imanentă, şi eternul care este actual.

(Julius Evola „Oamenii şi ruinele”)

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s