Metafizica dragostei


Dragostea pe care o purtăm femeilor este probabil cea mai complicată problemă a fiinţei umane pentru că dezvăluie tot secretul al existenţei umane. O bună parte a tentativelor de a da definiţii sau explicaţii de ordin ştiinţific nu prea au reuşit să ne satisfacă. Asta e din simplu motiv că dragostea nu trebuie căutată pe tărâmul biologicului, ci în lumea metalimbajului.

Omul este un sistem întruchipat de hieroglife, reprezentate de părţile corpului, gesturi, sunete, gânduri, creaţii etc. Dragostea este un dialog, un cântec şi dans simultan, în care rolul principal revine arhetipurilor şi simbolismelor magice arhaice.

Orice femeie poate fi determinată să iubească dacă îi este descoperit cifrul şi spart codul secret, asemenea unei cetăţi care cedează în faţa unui strateg ilustru sau asemenea unei corăbii cu pânze care se supune voinţei navigatorului în pofida vântului năprasnic. Orice femeie este iubită pentru misterul pe care îl ascunde pentru un singur pământeam, unicul care are menirea să guste din acest mister.

Bărbatul urmează arhetipul vânătorului, femeia – urmează arhetipul pradei şi fiecare din cei doi evocă simboluri semnificaţia cărora nici nu conştientizează în acel moment, jucând o simfonie care imită armonia universului. Sincronizarea celor două concepte metafizice opuse, dar complementare: masculin şi feminin induce o stare de extaz în cadrul căreia omul simte întreaga profunzime a vieţii – opusă în mod absolut momentului morţii. Dragostea este un moment de pauză în drumul omului spre moarte.  Prin urmare, cu cât conştientizăm mai mult existenţa morţii, cu atât iubim mai mult. Probabil, în aceasta şi constă natura păcătoasă a dragostei umane, din cauza uitării faptului că moarte este urmată de o viaţă veşnică.

De aici vine importanţa Tradiţiei în înţelegerea dragostei – în calitate de tezaur al acelor simboluri arhaice tainice ascunse în inconştientul colectiv, situat în afara generaţiilor, în afara şi deasupra societăţii, asemenea unui soft secret, determină existenţa noastră şi ne defineşte în calitate de personalitate şi colectivitate umană. Pe măsură ce conştientizăm acest lucru, înţelegem cât oribil, gol şi sec este termenul de „libertate” şi cât de dulce şi îmbătător este mistica totalitarismului!

Sentimentul de dragoste şi fericire este preexistent naşterii noastre şi continuă să existe şi după moartea noastră. Este absurd să credem că suntem unici care experimentăm aşa ceva sau că am fi mai fericiţi decât cei care au trăit până la noi. Noi doar primim dragostea şi o gustăm din plin în măsura în care ne iniţiem în misterele Tradiţiei primordiale. Dragostea nu ne aparţine, noi îi aparţinem.

Tradiţia este asemenea unui râu în care intrăm la naştere pentru a gusta prospeţimea şi răcoarea apei, ieşind, în sfârşit, în momentul morţii. Omul Tradiţiei este acel care îşi primeşte botezul în acest râu, omul modern este nefericitul care stă pe mal şi se usucă sub văpaia nemiloasă a soarelui, considerându-se, în mândria sa, unic şi irepetabil.

Omul Tradiţiei este cel care are dragostea în inimă, Omul Modern este o fiinţă incapabilă de a mai iubi. Fără sentimentul sacrului şi presentimentul morţii, „dragostea” nu este decât un proces biologic profan.

Metafizica dragostei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s