Vine Merkel. De ce are nevoie Germania de Basarabia?


Există unele mamifere care obişnuiesc să marcheze teritoriul: să nu îndrăznească altă vietate să păşească în „spaţiul vital”. Iată că mass-media naţională ne comunică – cancelarul Angela Merkel vine într-o vizită oficială la Chişinău, chiar înainte ca acest lucru să fi fost făcut de noul ţar de la Kremlin. Ce ar căuta cancelarul german într-un stat ex-sovietic care este considerat într-o zonă de influenţă a Rusiei? O personalitate de un rang atât de înalt nu vine într-o „republică bananieră” pentru a sta la taclale sau purta negocieri cu nişte politicieni mărunţi, vizita este una mai curând simbolică.

Logica geopolitică spune că Germania şi Rusia sunt condamnate să fie parteneri strategici (a se vedea Karl Haushofer), respectiv, această vizită nu poate fi tratată ca una ostilă intereselor ruseşti, ci una cât se poate de „complementară”. Bine, în continuare voi încerca să dezvolt o serie de ipoteze care nu pretind la exclusivitate. Comentarii şi critici nu pot fi decât binevenite.

Germania sprijină actualul Guvern, atât pe linia diplomatică, cât şi pe linia de partid (creştin-democraţii germani au sprijinit aderarea PLDM la PPE). Practic, Berlinul are la Chişinău un guvern filo-german, care poate juca în calitate de pion în regiune, mai ales după eşecul „regimurilor oranj” de la Kiev şi Bucureşti.

Care ar fi interesele Germaniei în această zonă? Să privim iniţial problema dintr-un context mai general: Berlinul este îngrijorat de politica neootomană a Turciei, care este pe cale să devină cea mai influentă forţă în bazinul Mării Negre, iar Moscova este îngrijorată de consolidarea poziţiei Turciei în Asia Centrală (îndeosebi în Azerbadjan şi Turkmenistan) şi regiunea Caucazului. Poziţiile turcilor au devenit şi mai puternice în urma aşa-numitei „primăveri arabe”, care au adus la putere în statele nordafricane grupările islamiste susţinute de cercurile conservatoare de la Ankara. Turcia este un investitor activ în regiunea de sud a Republicii Moldova (în special în UTA Găgăuzia), regiunea Odesa, precum şi în peninsula Crimeea.

În termeni geopoliticii americane, Turcia acţionează în spiritul strategiei „Anaconda”. Preluând controlul asupra zonei de ţărm (rimland), ea împiedică extinderea intereselor statelor din zona continentală (heartland) – Germania şi Rusia. Despre pericolul pe care îl poate reprezenta parteneriatul dintre ruşi şi nemţi au scris mai mulţi autori europeni şi americani, printre ultimii fiind George Friedman[1], care reconfirmă în continuare că cel mai periculos lucru pentru interesele americane îl reprezintă alierea resurselor minerale ruseşti cu înalta tehologie germană. În acest fel, una din părţile care profită de pe urma politicii neootomane este şi SUA.

Un alt actor, dar mai puţin vizibil, este China. În iunie 2011, liderul ucrainean şi cel chinez au semnat la Kiev un acord prin care Ucraina devine un partener strategic al Beijingului, benificiind de o investiţie de 2 miliarde de dolari. Chinezii investesc activ în Ucraina în industria grea şi extragerea de resurse minerale şi căile de transport (şoseaua Odesa-Reni, spre exemplu) . Dragonul chinez se extinde şi în Bielorusia, preluând întreprinderi care reprezintă un interes strategic pentru Federaţia Rusă[2].

China, Rusia, Turcia şi UE se află într-o concurenţă pentru construcţia unei autostrăzi în jurul bazinului Mării Negre, fapt care determină implicarea activăa Germaniei în această zonă.

Într-un context mai îngust, Germania este interesată de accesul la Marea Neagră prin porturile din Ucraina (Odesa) şi Republica Moldova (Giurgiuleşti), Zone Economice Libere care sunt conectate la căile ferate care trec printr-o zonă geografică predominant de câmpie, spre deosebire de portul Constanţa, spre care accesul este mult mai complicat şi costisitor. Ieşirea la Marea Baltică şi Marea Neagră a constituit mereu o prioritate a politicii externe germane. În acest sens, Ucraina şi Republica Moldova devine o zonă de interese comune ale nemţilor şi ruşilor, în special pentru Germania pentru care Moldova şi o parte a Ucrainei nu reprezintă decât o zonă de tranzit a mărfurilor, iar soluţionarea diferendumului transnistrian devine o condiţie necesară pentru menţinerea stabilităţii în regiune.

În anul 2012, Banca Europeană pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare (coacţionar al portului internaţional Giurgiuleşti) a oferit Republicii Moldova credite pentru reconstrucţia căilor ferate, îndeosebi a segmentului feroviar Giurgiulești-Cahul-Cantemir. BERD urmează să acorde şi un împrumut de 180 milioane euro în vederea achiziţionării de vagoane noi pentru transportul de călători, transportul pe relaţiile către Moscova, Sankt Petersburg, Rostov şi Bucureşti. În colaborarea cu Căile Ferate Române, partea moldovenească intenţionează să realizeze conexiunea Odesa – Constanţa şi ieşirea către statele Baltice[3].

În principiu, Berlinului îi este absolut indiferentă forma sub care va avea loc unificarea Republicii Moldova. Germania ar accepta orice formulă care ar garanta stabilitatea şi funcţionarea infrastructurii în zonă. În orice caz, este puţin probabil ca Merkel să pună în discuţie statutul regiunii transnistriene în perioada în care decurg negocieri pentru lichidarea barierelor dintre ambele maluri, un aspect esenţial, de care este interesat Berlinul.

Vine Merkel. De ce are nevoie Germania de Basarabia?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s