reвaLюtzie

Criza românismului


„Criza românismului” se numeşte unul din articolele lui Mircea Eliade, în care marele intelectual român face radiografia a ceea ce se numeşte „românism” în spaţiul public interbelic. Mai exact, este vorba de acel „românism” exhibiţionist care se rezumă la parade şi lozincărie patriotardă. Această manieră lozincărească a devenit un adevărat viciu pentru tineri, care s-au obişnuit să reducă sentimentul patriotic la tot felul de evenimente distractive.

Lozincăria a produs grave plăgi în trupul tinerii generaţii, una din ele fiind incapacitatea de a se organiza. Din 1989 până în prezent, nu a existat nicio organizaţie de tineret care ar fi fost creată în jurul unor idei şi ar fi avut o continuitate, pentru că continuitatea este una din condiţii primordiale a victoriei. În schimb, am avut parte de grupări neformale şi dezorganizate a unor tineri teribilişti, care s-au format stihinic şi au dispărut „englezeşte” fără a  se mai evidenţia cu ceva. Un tineret dezorganizat, lipsit de un cadrul ideologic, lipsit de lideri nu este decât o turmă dezorientată care nu foloseşte decât în calitate de carne de tun pentru o clasă politică coruptă şi vicleană. Acest lucru a devenit foarte vizibil prin evenimentele din 7 aprilie 2009, dar şi prin aşa-numitele „marşuri unioniste”, sensul cărora nu-l poate explica niciunul din participanţi, doar decât prin nişte replici sentimentaliste lipsite de raţionamente logice. Astfel de acţiuni sunt sterile şi ineficiente, orice om cu judecată înţelege acest lucru, iar sterilitatea şi impotenţa sunt cei mai mari duşmani ai unei naţiuni.

A fi unionist, a purta panglici tricolore, a scrie pe garduri „Basarabia – pământ românesc” de devenit „cool”, „prikolno”, „mişto” , însă deloc nu e „cool” , „prikolno”,  sau „mişto” să aperi Biserica, Şcoala, satul românesc, familia tradiţională – acele lucruri care constituie, de fapt, adevăratul fundament al românităţii.

Mulţi sunt revoltaţi de statutul limbii ruse, dar puţini sunt cei care sunt revoltaţi de starea limbii române. Mulţi sunt nemulţumiţi de poziţiile pe care ocupă aşa-numiţii „moldovenişti”, dar nimeni nu se decide să ia iniţiativa în mâinile sale. Mulţi sunt nemulţumiţi de „neruşinarea minoritarilor”, dar puţini sunt cei cărora le pasă de mizeria majoritarilor şi de căile de redresare a situaţiei lor. Fisura între „tineretul unionist”, care se bucură de „paşaportul fermecat”, care le permite să fugă din ţară şi populaţia românească din Basarabia devine tot mai mare. Iar acesta este unul din efectele lipsei unităţii în idei şi duh.

Nu este de mirare că o bună parte a celor care au fost „unionişti”, după ce li se stinge entuziasmul adolescentin, devin, în cele din urmă, adepţii unor idei stângiste sau chiar românofobi înlocuind tricourile „Basarabia pământ românesc” cu „Che Guevara” sau „USSR” – exemple vii sunt multe, nu le mai enumăr. Nu este deloc de mirare că astăzi printre cei care se declară „unionişti” există mulţi cosmopoliţi, anarhişti, neomarxişti şi europenişti, care crează şi mai multă confuzie în tot ceea ce ei numesc „românism”.

Lipsa unui sistem valoric, a unei ţinute morale, a unei vizini globale, a unei demnităţi şi unui spirit eroic este cea care transformă tot ceea ce azi se numeşte „românism” într-o caricatură jalnică, într-un „kitsch”, într-o cadavru în plin proces de descompunere care doar otrăveşte sufletele noii generaţii.

Eu visez un românism înnoit, viu, care să electrizeze masele, care să dea naştere unor lideri naţionali, energia cărora să spulbere orice viclenie a vrăşmaşilor. Cei din interbelic au putut, noi de ce nu am putea?

PS: Un fragment din „Psihologia poporului român”, de Constantin Rădulescu Motru:

„Tot românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul… pentru alţii, şi el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe toţi semenii săi să se trezească din amorţire şi să-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaşi român să facă o muncă anumită cu temei, şi atunci lucrurile se schimbă. Dacă este profesor, cu neputinţă să-l faci să rămână la catedra sa; dacă este meseriaş, la meseria sa; dacă este agricultor, la ogorul său… Fiecare se codeşte să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâinu-i ştie pe toţi românii treziţi la naţionalism, şi pe toţi gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapă unul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Lasă să începem cu toţii. Să ne ştim întâi cu toţii naţionalişti, pe urmă vom începe şi cu fapte… Negreşit la începerea cu fapte sunt mai multe dificultăţi de biruit ca la începerea cu vorba; dar deocamdată scapă fiecare de muncă. Ci aşa, suntem naţionalişti. Un profesor care îşi face datoria în mod conştiincios, un meseriaş priceput, un agricultor harnic, dacă nu fac paradă de naţionalism, nu sunt naţionalişti; în schimb toţi pierde-vară, care muncesc pe apucate şi când au gust, dacă fac paradă de naţionalism sunt naţionalişti. Pe aceştia din urmă îi “ştie lumea”, mă rog, că sunt naţionalişti, pe când pe ceilalţi nu; şi lucru important este nu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist…”

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s