Trenul vieţii


Trecem prin viaţă ca printr-un tren interurban. Intri la prima staţie, te aşezi comod pe scaun şi priveşti cum oamenii se urcă rând pe rând şi se aşează prin vagon: doamne, domnişoare, bătrâni morocănoşi, studenţi gălăgioşi, ţigani cerşetori.

Unii îţi trezesc antipatii, altii, dimpotrivă, simpatii. Unii din ei îţi devin chiar prieteni. Se întâmplă, între unii apare şi un scurtcircuit– dragoste la prima vedere, flirt, privire caldă, respiraţii adânci, atingerea cu vârfurile degetelor. Totul durează până la staţia la care trebuie să coboare fiecare. Vecinul (vecina) priveşte la ceas, verifică apelurile de pe telefonul mobil, îşi strânge bagajul şi dispare fără să-ţi spună vreo vorbă. Brusc, unul devine străin pentru altul – intră pe scenă psihologia pasagerului. Nu-i putem opri. Din păcate, nu avem acest drept.

Atât timp cât mergem în tren, staţiile ne par ceva abstract – fiecare ştie doar propria staţie şi nimic despre a celuilalt, timpul parcă nu ar avea limite, nu ne grăbim deloc. Regrete apar atunci când interlocutorul coboară anume în momentul în care i-ai dori să spui cel mai important lucru. Până atunci, vorbim doar verzi şi uscate. Nici nu-i mai reţii numele (dar , probabil, nici nu te-ai sinchisit să-l afli), îi uiţi chiar şi chipul. Dacă într-o bună zi se va întâmplă să-l întâlneşti pe stradă, îţi va fi străin asemenea celorlalţi trecători. De vei dori să-l opreşti să-i spui ceva, probabil, te va considera un nebun, un escroc sau hoţ.

Uite aşa, viaţa ta se constituie dintr-o înşiruire de oameni care urcă şi coboară, apar şi dispar din trenul tău. Te obsedează mereu gândul că o bună parte din aceşti oameni nu vei mai vedea niciodată, dar de fiecare dată, uiţi să valorifici clipa în care ţi-i dat să-i cunoşti. Ei se nasc, trăiesc şi apoi mor – ce banalitate oribilă! În mijlocul lor eşti doar un observator pasiv, care are şi el soarta unui pasager.

Iată că ajungi la staţia terminus – la fel de singur precum era când ai urcat, într-o gară pustie şi rece, înghiţită de întunericul nopţii, cu câini vagabonzi şi măturători beţivi, având de fiecare dată speranţa în suflet că la peron cineva te aşteaptă. Poate…

Trenul vieţii

Un gând despre &8222;Trenul vieţii&8221;

  1. Andrei V. zice:

    Un tren lung ne pare viața…
    Autor: Traian Dorz

    Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
    Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
    Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
    Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut….

    Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
    și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
    Arzători de nerabdare înainte tot privim,
    să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

    Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
    noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
    Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!…
    Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

    Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
    ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
    Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
    sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s