Dilemele identitare: cazul Austriei


De-a lungul existenţei Imperiului Austro-Ungar, identitatea de „austriac” era atribuită tuturor supuşilor dinastiei Habsburgilor, indiferent de identitatea etnică. Cu toate astea, timp de o mie de ani, Austria a fost parte componentă a Imperiului German, separându-se abia din secolul XVI datorită instituirii dinastiei Habsbourg. Imperiul Austriac devine un stat multinaţional. În sens modern, despre o „identitate autriacă” s-a început a vorbi abia după revoluţia din 1848. Astfel unul din ziarele vremii („Schwarz-Roth-Gold”) scria: „Învăţaţi copiii voştri că nu există maghiari, germani, slavi, italieni, ci mai curând cetăţeni ai statului constituţional Austriac”.

Conflictul dintre identitatea „austriacă” şi cea „germană” s-a evidenţiat în momentul apariţiei statului modern unificat Germania şi a naţionalismului german, care a devenit o atracţie pentru etnicii consângenii din imperiu, care au fost puşi în faţa faptului de a alege între identitatea etnică şi  supunerea faţă de dinastia imperială. Nu trebuie să ignorăm şi influenţa mişcărilor de eliberare naţionale ale maghiarilor, românilor, popoarelor slave din cadrul Imperiului Austriac, care au influenţă destul de importantă asupra formării identităţii austriece. În provincia Tyrolul de Sud, spre exemplu, etnicii germanici se confruntau cu populaţia etnică italiană.

Naţionalismul etnic germano-austriac s-a evidenţia în provincia Carinthia, unde exista o populaţie slovenă cu puternice tendinţe separatiste. În 1920, a fost organizat un referendum cu privire la ieşirea Carinthiei din componenţa Austriei şi unirea ei ulterioară cu Iugoslavia, însă majoritatea slovenilor au votat în favoarea rămânerii în vechile frontiere. În perioada celui de-al doilea război mondial, autorităţile naziste au încercat să asimileze forţat populaţia slovenă din Carinthia, interzicând utilizarea limbii şi funcţionarea asociaţiilor culturale. Era planificată chiar şi o operaţiune de deportarea în masă a slovenilor în sudul Rusiei, însă acest plan nu a putut fi realizat din cauza evoluţilor pe frontul de est.  La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Carinthia va fi ocupată de trupele britanice, care au efectuat o amplă operaţiune de „denazificare a regiunii”. În acelaşi timp, britanii au impus un sistem bilingv în provincie, etnicii germanici fiind impuşi să înveţe slovena, iar slovenii germana, fapt care va servi motiv pentru izbucnirea unor conflicte interetnice în anii 50-70.

Alte zone de conflict erau Tyrolul de sud (cu etnicii italieni) şi Burgenland (maghiari). Aceste tensiuni au şi determinat mişcarea naţionalismului austriac spre un puternic naţionalism etnicist. În consecinţă, în conceptul de „naţiune austriacă” nu au fost admişi decât etnicii germanici.

Să revenim la o perioadă anterioră. La sfârşitul secolului XIX, Imperiul Austro-Ungar era dominat de două mişcări politico-ideologice majore:

1. Partidul Social-Creştin, înfiinţat de Karl Lueger, primar de Viena – promonarhist, conservator şi antisemit. Acesta încerca să promoveze o „identitate austriacă” în care îngloba toate popoarele supuse coroanei imperiale. Cu toate astea, Lueger nu nega originea germană a austriecilor, ci doar susţinea că apărarea Imperiului este o problemă superioară problemelor etnice. După moartea lui Lueger în 1910, Partidul Social-Creştin a cunoscut un declin considerabil.

2. Mişcarea Naţională Germană din Austria, a fost înfiinţată în 1882 de Georg Ritter von Schönerer şi promova renaşterea naţională a germanilor austrieci, excluderea teritoriilor non-germane din Imperiul Austriac şi unirea cu Germania. În centrul identităţii austriece, potrivitul lui Schönerer  se afla „Volksgemeinschaft” –„neamul german”. Partidul Naţional German îşi are originea în perioada de după războiul Austro-Prusac din 1866, soldat cu semnarea Tratatuluid de la Praga, în urma căruia Austria a fost forţată să părăsească Confederaţia Germană, unde jucase un rol dominant. Naţionaliştii austrieci considerau Austria a fost exclusă pe nedrept din Confederaţia Statelor Germane şi că ar trebui să revină. Punctul de pornire a mişcării naţionaliste austro-germane reprezintă adoptarea Programului de la Linz (1882), care se opune „slavizării şi federalizării Imperiului Austriac” şi se pronunţă pentru „germanizarea austriei”. Schönerer  a fost unul din autorii acestui manifest. El afirma că unitatea naţională nu trebuie să aibă ca fundament monarhia sau religia, ci „sângele german” şi politica trans-naţională.

Conflictul dintre social-creştini şi naţionalişti avea la bază şi dispute de ordin religios: dacă cei dintâi pledau pentru un Imperiu catolic, cei din urmă se pronunţau pentru un stat laic, după modelul promovat de cancelarul german Otto von Bismark.

Odată cu căderea dinastiei, dezintegrarea imperiului şi desprinderea teritoriilor populate de negermanici, austriecii s-au pomenit într-o situaţie foarte confuză: nu aveau nici monarhie şi nici ţară cu care se identifice.  Iată de ce cea mai logică finalitate urma să fie unirea cu Germania, ţara cu care se identificau cultural germanii din Austria.

Nimeni nu lua în serios ideea că regiunile germanice ale fostului Imperiu Austro-Ungar ar putea constitui un stat independent şi funcţional. Iată de ce unirea era privită drept cea mai logică finalitate. În 1918 Adunarea Naţională Germano-Austriacă de la Viena proclamă „Republica Germană Austria, ca parte componentă a Republicii Germane”. Politicianul social-democrat austriac Karl Renner exclama atunci: „Suntem un singur trib (Stamm) şi o singură comunitate de destin (Schicksalsgemeinschaft)”. Ironia sorţii: anume el va fi cel care peste câteva decenii va fi instalat de tancurile sovietice în fruntea unui guvern la Viena şi va anula actul de unire a Austriei cu Germania.

Cu toate că astea, forţele Antantei, care au ieşit învingătoare în primul război mondial, au interzis în 1919 prin tratatul de la Saint Germain unirea Republicii Germane Austria cu Germania, temându-se de revigorarea Germaniei. Conform aceluiaşi tratat, noua republică urma să-şi adopte numele oficial de „Austria”. În continuare, lupta politică internă s-a concentrat pe două mesaje politice antagoniste: social-creştinii susţineau necesitatea construcţiei unei noi naţiuni austriece în jurul ideii „solidarităţii civice”, care înlocuise ideea de monarhie, iar naţionaliştii insistau pe un mesaj antisemit şi unirea cu Germania.

În 1933, cancelarul social-creştin Engelbert Dollfuss dizolvă parlamentul, interzice activitatea Partidului Nazist Austriac şi instituie dictatura personală (aşa-numitul “austrofascism”). Partidul Social-Creştin este redenumit în “Vaterländische Front” (“Frontul Patriotic”), format în rezultatul fuzionarii cu alte grupuri politice conservatoare, iar rămăşiţele naţionaliştilor austrieci sunt absorbite de Partidul Nazist Austriac.

Politica identitară a lui Dollfuss a fost una destul de interesantă. În pofida politicii tradiţionale social-creştine, el s-a grăbit să se distanţeze atât de „austrianism” cât şi de „unionism”, considerând Austria drept un stat „mai germanic” decât Germania şi mai bun decât un regim nazist, fără a iezita să utilizeze, în acelaşi timp, nostalgia după trecutul habsburgic: a adoptat vulturul bicefal în calitate de simbol naţional, imnul monarhic, a reintrodus uniforma imperială şi a invitat familia monarhică să revină în ţară.

La 25 iulie 1934, agenţii Partidului Nazist (aflat în afara legii), îl asasinează pe Dollfuss. La 12 marie 1938, este organizat un referendum, în cadrul căruia populaţia votează în favoarea unirii cu Germania. Noile autorităţi germane au interzis utilizarea termenelor precum „Austria”, „austriac”, fapt care a servit la revigorarea unor sentimente nostalgice după independenţa Austriei.

Naşterea celei de-a doua republică şi a „naţiunii austriece”

Ideea unei „identităţi austriece” separate a continuat să fie promovată de Partidul Social-Creştin, grupurile monarhiste, precum şi de Partidul Comunist Austriac. Un rol deosebit l-au avut comuniştii austrieci, care fiind imigraţi în URSS, au determinat pe Stalin să respingă recunoaştere unificării Austriei cu Germania de către Marea Britania şi SUA la conferinţa de la Moscova din octombrie 1943. Sub presiunea Kremlinului, Londra şi Washingtonul au acceptat documentul final în care se stipulează că „Austria constituie un teritoriu ocupat de Germania nazistă”.  Ulterior declaraţia de la Moscova va fi  considerată drept un „certificat de naştere a naţiunii austriece”. Pe lângă aceasta, documentul presupune neutralitatea geopolitică a Austriei şi pluralitatea lingvistică. După ocuparea Vienei de către Armata Roşie, este numit un cancelar provizoriu – Karl Renner, care a declarat nul actul de unire cu Germania şi proclamă „restabilirea Republicii Austriece”. În anul 1955, autorităţile austriece şi trupele aliate vor semna un tratat prin care se recunoaşte independeţa Austriei (în condiţiile impuse de aliaţi) şi este încetată starea de ocupaţie.

Din 1945, Partidul Comunist din Austria începe o campanile propagandistică prin care încearcă să justifice independenţa Austriei. Aici a avut un rol important ideologul de stânga Ernst Fischer. Pe celălalt spectru politic, Alfred Missong fondează ziarul „Österreichische Monatshefte”,   organ al Partidului Popular Austriac (ÖVP), succesorul Partidului Social Creştin, care încearcă să demonstreze dintr-o perspectivă monarhistă că austriecii reprezintă o identitate separată de cea a restul germanilor. Germania era asociată cu Prusia şi nazismul, iar oricine încerca să reamintească de unitatea naţiunii germane era învinuit de simpatii „naţional-socialiste”. Aparatul de stat, mass-media, mediul academic s-au integrat plenar în procesul de „construcţie” a unei identităţi „austriece”, descurajându-se orice manifestare a „germanismului”, care era echivalat cu „otrocităţile nazismului”. Din 1945, pe plan internaţional, guvernele Austriei s-au concentrat pe cultivare calităţii de „prima victimă” a lui Hitler, motiv pentru care, ura faţă de Germania a devenit o ideologie oficială a statului, în pofida faptului că mulţi dintre politicieni austrieci vor fi suspectaţi de un trecut nazist în perioada postbelică.

În unele momente, politica germanofobă întrecea limitele penibilului. Spre exemplu, obiectul „Limba germană” (Deutschunterricht) a fost înlocuit cu „politic corectul” „Lecţii de limbă” (Unterrichtssprache). Cu toate astea, după declararea celei de-a doua republică austriacă, 49 la sută din austrieci se considerau ca fiind un popor aparte, în timp ce 46 la sută continuau să se identifice drept germani, ceea ce a determinat statul să intensifice mecanismele de „construcţie a unei noi identităţi austriece”. În anul 1989, în cadrul unor sondaje de opinie, 78 la sută din austrieci au declarat că se consideră o naţiune separată, 15 la sută au declarată că austriecii sunt o naţiune în devenire, iar 4 la sută au negat existenţa unei „naţiuni austriece”.

Sfârşitul perioadei de ocupaţie a Austriei, prin care monopolul puterii politice şi monopolul ideologic aparţinea celor două formaţiuni care aveau „mandat” de la forţele de ocupaţie: Partidului Social-Creştin şi Partidul Social-Democrat – ambele promotoare a unei „agende austrianiste”, crează un context prielnic pentru revenirea în spaţiul public a naţionalismului austro-germanic. O opoziţie faţă existenţa unei „naţiuni germane distincte” a luat Partidul Libertăţii (FPÖ), înfiinţat în 1956 de către naţionalişti germani, foşti nazişti, prin fuzionarea Ligii Independenţilor (Verband der Uabhängigkeit) cu Partidul Liber. Ei acceptau existenţa Austriei în calitate de stat independent şi suveran, dar însistau pe apartenenţa austriecilor la spaţiul cultural german. În viziunea lor, Austria este parte indenspensabilă a spaţiului cultural german (Kulturnation), în timp ce aşa-numita „naţiune austriacă” nu este decât o invenţie de după cel de-al doilea război mondial.

În august 1988, preşedintele FPÖ a declarat că aşa-numita „naţiune austriacă” nu este decât o „mascaradă ideologică”, pentru că fundamentul unei naţiuni nu poate fi decât limba şi cultura etnică, ceea ce a trezit furia unei părţi a mass-media şi unor lideri politici, care s-au grăbit să-l învinuiască de „fascism” şi „neonazism”. Istoricul Max Riedlsperger evidenţiază că scăderea numărului materialelor critice la adresa unei astfel de concepţii în mass-media naţională, odată cu trecerea timpului, indică faptul că societatea austriacă tot mai mult se obişnuieşte cu ideea apartenenţei austriecilor la spaţiul cultural german. Se pare că astăzi austriecii nu mai au niciun complex în a recunoaşte apartenenţa la spaţiul cultural german, chiar dacă o mare parte a cetăţenilor preferă să se autodefinească drept „austrieci”. Dacă anterior, respectându-se tabuurile „corectitudinii politice”, era utilizată sintagma „limba germană austrică”, astăzi în constituţia Austriei figurează fără niciun fel de probleme sintagma „limba germană”.

 „Naţionalismul austriac” astăzi

În perioada 1991-1992, Jorg Haider, liderul FPÖ moderează mesajul pan-germanist, preferând lozinca „Austria mai întâi de toate!”, centrat pe problema migraţiei. Astfel, FPÖ a reuşit să combine naţionalismul pan-german cu patriotismul austriac.

În anul 2000, FPÖ a reuşit să obţină 26,9 % din voturile alegătorilor, ceea ce i-a permis să facă parte din guvernul Partidului Popular Austriac (ÖVP), condus de Wolfgang Schüssel. Protestând faţă de coaliţia dintre ÖVP şi FPÖ, Uniunea Europeană au blocat toate relaţiile cu Austria, ceea ce a determinat demisia lui Haider din funcţia de preşedinte a partidului, în locul lui fiind aleasă formal o colega a sa de partid – Susanne Reiss-Passer. Unicul stat care a condamnat intervenţia grosolană a Uniunii Europene în problemele interne ale Austriei a fost Elveţia. Alte state care au ezitat să sancţioneze Austria au fost Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, acestea au preferat să păstreze relaţii bune cu venicul. Politica dictatorială a Bruxellesului a avut ca efect sporirea sentimentelor eurosceptice: în vara anului 2000, doar 34% din austrieci priveau pozitiv calitatea Austriei de membru al UE. Acest lucru a determinat reviziunea atitudinii austriecilor faţă de „Europa” şi ascensiunea sentimentelor naţionaliste.

 În 2005, în sânul FPÖ are loc o scindare, din cauza scandalului provocat de întâlnirea prietenească a lui Haider cu Sadam Hussein, în timp ce preşedintele FPÖ –  Reiss-Passer se afla într-o vizită oficială la Washington. Acest scandal este speculat de unele grupări din interiorul FPÖ, în urma cărora Reiss-Passer este demisă din funcţia de preşedinte. În urma acestor evenimente, Haider înfiinţează “Alianţa pentru Viitorul Austriei” (BZÖ). Noul preşedinte al FPÖ devine Heinz-Christian Strache. La 11 octombrie 2008, Jorg Haider moare într-un accident rutier. În acelaşi an, ambele tabere naţionaliste acumulează 29 la sută din voturile alegătorilor, ceea ce le permite să deţină o treime din mandatele legislativului austriac. Conform sondajelor de opinie din ianuarie 2011, BZÖ împreună FPÖ ar acumula 30,7 la sută din voturile alegătorilor (25% FPÖ, 10.7% BZÖ), ceea ce demonstrează că partidele de extremă dreaptă devin tot mai populare în Austria, mesajul „pan-german” fiind înlocuit cu ura faţă de imigranţi şi politica Uniunii Europene.

Astăzi, în Austria conflictul dintre identitatea de „german” şi „austriac” nu mai este prezent în dezbaterile publice. Cu toate astea, societatea austriacă nu este departe de o criză identitară, de care suferă o mare parte a naţiunilor în procesul globalizării. Pe de o parte, Austria îşi erodează suveranitatea naţională în favoarea Bruxellesului şi odată cu asta şi propria identitate politică, pe de altă parte procesul imigraţiei popoarelor non-europene determină apariţia unor conflicte civilizaţionale, care are ca efect şi o redefinire a propriei identităţi reieşind din noile contexte globale.

Concluzii

Din istoria Austriei, observăm că existenţa crizei identitare de după destrămarea Imperiului Austro-Ungar este determinată de lipsa unei „leitkultur” – a unei culturi dominante în societate austriacă. Acest vid este determinat de trecerea de la un model cosmopolit monarhisto-imperial, la un model al culturii naţionale bazat pe o moştenire etno-culturală germană. Austro-germanii pur şi simplu, se simţeau străini într-un stat care pretindea a fi „multinaţional”. Noul stat austriac devenise captivul conflictului dintre paradigma culturală şi cea politică, simţind o aparentă contradicţie între a fi „austriac” şi „german”.

Revenire la o stare de echilibru a fost posibilă doar după identificarea unei paradigme în care politicul şi culturalul se completează reciproc. A fi „austriac” a devenit echivalent cu a fi „german”, pentru că însăşi Austria a devenit un „stat german” în sensul deplin al cuvântului. Acest lucru a fost posibil prin respingerea modelului „multiculturalist”, recunoaşterea caracterului german al Austriei şi consolidarea bazei instituţionale a statului, ceea ce a determinat identificarea unor alte priorităţi în politica internă şi externă. Practic, e vorba de modelul identitar propus în 1933-1934 de către cancelarul Engelbert Dollfuss, doar că a fost nevoie de timp pentru realizarea acestuia.

Bibliografie:

  1. Max Riedlsperger, “Austria: A Question Of National Identity” http://cla.calpoly.edu/~mriedlsp/Publications/pasgas1.html ;
  2. Meyer Weinshel, „An Austrian Identity Crisis: Conserative Thought, Political Posters, and Questions of National Identity during the First Republic”;
  3. Peter Thaler, „Germans” and „Austrians” in World War II: Military History and National Identity;
  4. Julie Thorpe, „Regional concept of Austrian Identity in the interwar Press of Salzburg and Viena”;
  5. Jill Morrissey, „The Republic of Austria: A State Without a Nation”;

 

 

 

Dilemele identitare: cazul Austriei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s