Kratos-ul românesc şi rolul său în istorie


În încercarea de a înţelege raţionamentul istoriei neamului nostru, precum şi pentru înţelegerea esenţei crizei în care ne aflăm de câteva secole, am încercat să propun un concept nou, care ne-ar ajuta în dezbaterile ideologice. Este vorba de conceptul de „kratos”.

Cum definesc eu „kratos”-ul şi ce reprezintă el în esenţă, voi descrie succint mai jos, învitându-vă să vă expuneţi opiniile critice.

Înţelegem prin „kratos” o idee, un sistem de valori, o persoană sau un grup de persoane, o instituţie sau un sistem politic, un moment istoric, care izvorăşte din adâncurile spirituale şi culturare ale unei comunităţi de destin, reprezentând un potenţial şi o voinţă de a-şi decide soarta în mod suveran, precum şi voinţa de a exercita tendinţa de expansiune în afara graniţelor fixate, spre întreaga arie a spaţiului vital. Kratos-ul este acel element activ al unui areal cultural, care transformă o masă amorfă de indivizi într-un subiect al istoriei, el este acel care are capacitatea de a transforma un trib rătăcit prin stepe într-o mare civilizaţie, un biet cătun – într-un mare imperiu.

Kratos-ul se poate exprima atât prin instituţii politice, cât şi prin instituţii militare, religioase, culturale, economice. Astfel, am putea spune că un popor poate avea un kratos şi în lipsa unui stat naţional sau în afara statului naţional. Pentru kratos, statul nu este decât un instrument temporar.

Kratosul este o energie din interiorul organismului naţional, care poate coincide atât cu puterea politică, cât şi să se opună puterii politice existente şi chiar propriului stat naţional. Acest lucru înseamnă că trebuie să vedem poporul şi statul drept două entităţi separate, doi subiecţi distincţi ai istoriei. Neamul românesc (născut din experienţele generaţiilor de români) şi statul modern român (creat prin voinţa marile puteri occidentale, deci – a kratos-ului european) sunt doi actori separaţi, cu propriile sale mitologii, rosturi şi misiuni. de fapt, chiar şi kratosul l-am putea distinge ca pe un subiect în afara poporului (chiar dacă vine din sânul unui neam) şi a statului, un principiu suveran care izvorăște dintr-o Tradiție primordială, fiind superior statelor şi naţiunilor.

Kratos-ul reprezintă principiul masculin, acel segment şi acea forţa virilă a unui popor sau a unei civilizaţii, care mişcă întreaga masă spre un anumit ideal real sau utopic. El crează state şi tot el le nimiceşte, dacă acestea se opun duhului său. Naşterea lui nu poate fi condiţionată de influenţe externe – el se naşte în interiorul unui neam şi este prin definiţie autosuficient, totalitar şi exclusivist.

Popoarele cărora le lipseşte acest kratos devin incapabile să se autoguverneze. Ele sunt asemenea unei mase gelatinoase, asemenea unui organism lipsit de o coloană vertebrală. Astfel de popoare, de cele mai dese ori, sunt victimile propriilor depravări morale, a corupţiei şi autonimicirii biologice şi economice. Statele naţionale ale acestor popoare se se transformă în instrumente de exploatare în mâinile kratos-ului altor popoare. Un popor fără kratos devine victima propriului stat – un copil care se hrăneşte cu carnea propriilor părinţi de dragul propriei supravieţuiri. Popoarele care au un kratos puternic, nu au nevoie neapărat de un stat naţional – ele au uimitoarea capacitate de a parazita şi instrumentaliza instituţiile politice ale altor state, în realizarea misiunii lor istorice şi geopolitice.

Arhetipul kratosului este voinicul războinic, eroul (Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu etc.), care  luptă cu balaurul cel groaznic şi salvează mireasa frumoasă (ţara, poporul, moşia, credinţa, ideea) de dragul căreia este gata să-şi sacrifice viaţa.

Unul dintre primele manifestări ale kratos-ului românesc (de la originile sale ca popor), a fost, spre exemplu, răscoala lui Petru şi Asan, care a urmat cu înfiinţarea Imperiului Vlaho-Bulgar, la nord de Dunăre. Imperiul Vlaho-Bulgar a continuat să mai existe şi după stingerea kratos-ului românesc, însă acesta nu mai era unul românesc. „Descălecatele” celor două ţări româneşti: Muntenia şi Moldova, reprezintă şi ele o manifestare a kratos-ului românesc, care a durat până la căderea suzeranităţii, manifestându-se sporadic până la epoca fanariotă.

Epoca modernă a stat sub semnul luptei pentru un stat naţional, dar nu pentru un kratos. Elitele româneşti nu au avut capacitatea de a percepe un alt destin decât cel de satelit al Europei Apusene. Statul modern România s-a născut nu ca o manifestare a unui kratos românesc, ci mai curând a unui kratos francez.

O revigorare a kratos-ului românesc o putem considera generaţia perioadei interbelice, care, din păcate, a fost insuficient de puternică pentru a face faţă situaţiei geopolitice şi momentului istoric. Corneliu Zelea Codreanu reprezintă în sine o personificare a kratosului românesc, fapt prezentat într-un stil întru-totul artistic şi mistic prin nunta sa ritualică din 1924 (o analogie cu nunta cosmică din „Mioriţa”).

În schimb, perioada lui Ceauşescu poate fi considerată o manifestare deplină a kratos-ului românesc – perioada în care România a devenit unul dintre cei mai importanţi jucători pe plan internaţional, jucând atât un rol de mediator în problema arabo-israeliană, în conflictul sovieto-chinez, dar şi în confruntările geopolitice dintre Est şi Vest.

Din decembrie 1989, România devine din nou un stat periferic şi o piesă de joc în mâinile marilor puteri. Factorii care au determinat stingerea acestui kratos românesc necesită o analiză mai detaliată, pe care o vom face cu o altă ocazie.

Kratos-ul românesc şi rolul său în istorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s