Claudio Mutti: Geopolitica naţional-comunismului român


Textul discursului rostit de directorul revistei “Eurasia”, Claudio Mutti, în cadrul conferinţei “Sfârşitul lui Ceauşescu şi căderea Republicii Socialiste România” (Brescia, 15 Septembrie 2012)

La renumita conferinţă din 25 ianuarie 1904, geopoliticianul britanic Domnul Halford Mackinder a menţionat în faţa ascultătorilor săi importanţa fundamentală a marelui spaţiu situat în centrul continentului euroasiatic, pe care dumnealui l-a numit Heartland (“regiunea-inimă”, adică “teritoriu central”) şi l-a definit “axa geografică a istoriei”.

Într-un studiu ulterior din 1919, Democratic Ideals and Reality, Mackinder dezvolta argumentul şi afirma textual: “Cine conduce Europa de Est, domină Teritoriul Central. Cine conduce Teritoriul Central, domină World Island (“insula mondială”, expresie originală cu care Mackinder desemna Continentul Antic: Eurasia şi Africa). Cine conduce World Island domină lumea”.

În timpul războiului rece, mulţi analişti au raportat această celebră frază la importanţa pe care o avea Europa de Est în confruntarea bipolară dintre SUA şi URSS. Astfel, România era considerată parte integrantă a acelui spaţiu ce se afla în centrul luptei pentru puterea mondială.

După 1989, România, împreună cu alte ţări est-europene, a aderat la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO in engleză). Trei din aceste ţări, oficial “atlantice” (Albania, Croaţia şi Slovenia), sunt în realitate ţări mediteraneene, cum, de fapt, e şi Italia – ţară “atlantică” mai veche; patru (Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania) sunt scăldate de Marea Baltică; alte două (Bulgaria şi România) sunt situate la Marea Neagră; în fine, mai sunt trei care nu numai că nu au ieşire la Oceanul Atlantic, dar nu au ieşire nici măcar spre o mare: Cehia, Slovacia şi Ungaria.

Atribuirea statutului de “ţară atlantică” României echivalează cu falsificarea identităţii geografice a acestei ţări şi negarea funcţiunii ei naturale, reducând-o la rolul de avampost al Occidentului atlantic în apropierea Rusiei.

Statutului de “ţară atlantică şi occidentală”, impus României de interesele geostrategice americane, geografia şi istoria îi contrapun un loc central, care a fost accentuat în diverse moduri de către geopoliticieni români şi străini.

Elementul care defineşte spaţiul geografic românesc nu este nicidecum Oceanul Atlantic, ci Carpaţii, Dunărea şi Marea  Neagră.

Carpaţii, pe care cineva i-a definit drept “coloana vertebrală a teritoriului şi poporului român”, închid într-un inel Transilvania, care, în viziunea geopoliticienilor români, reprezintă pentru România acel Kernland (“regiunea sâmbure”) şi acel Mittelpunkt (“punct central”) de care vorbesc şi clasicii gândirii geopolitice.

Dunărea, cel mai important râu al Europei, constituie o diagonală de navigare privilegiată, aşa încât România, scăldată de acest râu de mii de kilometri, e un mijloc de comunicare natural între ţările industriale ale Europei Occidentale, pe de o parte, şi a celor din Orientul Mijlociu şi Apropiat, pe de altă parte.

Al treilea element geografic fundamental al României este Marea Neagră. Datorită naturii sale de mare internă şi îndepărtată de oceane, Marea Neagră are un hinterland imens şi de o importanţă majoră. Acesta se află la confluenţa a două mari arii de civilizaţie, cea ortodoxă şi cea islamică, precum şi între două arii etnolingvistice, cea slavă şi cea turcă.

Marea Neagră constituie un pol de interese majore ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei şi Ucrainei. Datorită comunicării cu Marea Marmară, interesele acestor ţări se extind, prin Marea Egee, la Marea Mediteraneană, şi de aici la alte zone ale lumii.

Printre atâţia experţi şi oameni politici care au pus în evidenţă funcţia geostrategică a acestor componente geografice, îl citez pe omul de stat I. Brătianu (1898-1953), care a subliniat faptul că România reprezintă un punct nodal al continentului euroasiatic, un punct de intersecţie al migraţiei popoarelor şi al marilor imperii.

“Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi, din nefericire, la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi despărţiţi de întregul complex geografic care, cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele şi marea. Ceea ce aş vrea să apară lămurit este că pentru a ne înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte” (Gh. I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, Curs 1941-1942, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie şi Litere, ed. Ioan Vernescu, pp. 11-12).

Şi geopoliticianul român Vintilă Mihăilescu (1890-1978) a evidenţiat rolul de intersecţie geografică şi geopolitică a României, arătând cum ţara se află în punctul în care se intersectează linii de tendinţă ce provin din Europa centrală, din Balcani şi din Rusia.

Caracterele de centralitate ale României sunt şi mai evidente, dacă considerăm coordonatele sale culturale. Apartenenţa simultană la Ortodoxie (geografic răspândită între Belgrad şi Vladivostok) şi la familia neolatină (între Bucureşti şi Bruxelles) constituie un element potenţial de joncţiune între confesiunile creştine occidentale şi cele creştine orientale.

În particular, Transilvania, “regiunea sâmbure” a României, constituie un punct de convergenţă  a trei sectoare lingvistice europene (neolatin, germanic şi ugro-finic) şi a celor trei principale confesiuni creştine (ortodoxă, catolică şi protestantă).

Referindu-ne la perioada postbelică, care a fost percepţia geopolitică a românilor privind poziţia ţării lor?

În orânduirea politică hegemonizată de Partidul Comunist, şcoala geopolitică română trebuia brusc să-şi înceteze propriile activităţi, deoarece în tot aşa-numitul “lagăr socialist” geopolitica era oficial interzisă, fiind asociată cu Karl Haushofer şi cu alţi geopoliticieni ai celui de-al treilea Reich şi condamnată ca “pseudoştiinţă nazistă”. Zic oficial, fiindcă geopolitica a continuat să existe şi în perioada comunistă: se preda într-o manieră informală la cursurile de strategie, geostrategie, istorie militară, artă militară. Fără a stabili cursuri oficiale de teorie geopolitică, în practica relaţiilor internaţionale România socialistă instaura o linie de acţiune coerentă, inspirată de un proiect geopolitic bine conturat.

Aceasta s-a întâmplat când, în urma cotiturii naţional-comuniste, România tindea să devină o ţară autonomă, capabilă să dezvolte funcţii speciale şi originale proprii în politica internaţională şi să câştige acea centralitate care era o constantă a elaborărilor teoretice interbelice.

Noţiunea de centralitate – la care geopoliticienii antebelici au făcut apel pentru a individualiza poziţia României în comparaţie cu alte state – a căpătat cu Ceauşescu o semnificaţie de echidistanţă substanţială, încât Bucureştiul, fără a pune în discuţie propria apartenenţă la “lagărul socialist”, a reuşit să instaureze o serie de relaţii cu ţări apartenente la alianţe internaţionale diferite. Un exemplu ar fi poziţia României în sectorul balcanic, care poate fi rezumată cu cuvintele Conducătorului însuşi:

“România dezvoltă relaţii bune cu toate ţările socialiste din Balcani: cu Bulgaria, (…) cu Republica Populară Albania (…) În ce priveşte relaţiile noastre cu Iugoslavia socialistă, vecină şi prietenă, doresc să subliniez că acestea cunosc o dezvoltare continuă (…) Cnsecventă politicii sale de extindere a legăturilor cu toate ţările, indiferent de orânduirea lor social-politică, România se pronunţă pentru dezvoltarea relaţiilor cu Grecia şi Turcia. (…) Deşi România şi Turcia fac parte din alianţe politice şi militare diferite, în convorbirile cu conducătorii turci am fost unanimi în convingerea că deosebirile de sistem social-politic, apartenenţa la o alianţă sau alta nu pot – şi nu trebuie – să împiedice dezvoltarea de relaţii normale între state” (M.-P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Editura politică, Bucureşti 1971, pp. 215-216).

Acestei echidistanţe, care avea scopul de a instaura şi a suda relaţiile între ţări europene aparţinând la cele două diferite tabere, îi corespundea poziţia prin care România, mai degrabă decât să facă parte din dezacordul ruso-chinez, se voia poziţionată super partes, mai bine, inter partes, şi râvnea să joace o funcţie de joncţiune între cele două mari puteri eurasiatice. Cu ocazia unei întâlniri internaţionale de partide comuniste şi muncitoreşti, o atare poziţie a fost ilustrată de Ceauşescu în felul următor:

“Partidul nostru, încă cu mulţi ani în urmă, a privit cu îngrijorare ascuţirea polemicii publice şi agravarea divergenţelor între partidele comuniste şi muncitoreşti, îndeosebi între Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Chinez. (…) În primăvara anului 1964, Partidul Comunist Român s-a adresat atât Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cât şi Partidului Comunist Chinez cu apelul de a nu extinde şi ascuţi polemica, de a acţiona pentru găsirea căilor de rezolvare a problemelor litigioase. (…) Aşa cum am mai declarat public şi cum am spus tovarăşilor chinezi, noi nu suntem de acord cu acuzaţiile pe care le aduc Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi altor partide comuniste. În acelaşi timp, noi am arătat tovarăşilor sovietici şi tovarăşilor din alte partide frăţeşti că nu suntem de acord nici cu acuzaţiile pe care le aduc Partidului Comunist Chinez” ( M.-P. Hamelet, op. cit., pp. 186-188).

Un aspect problematic al echidistanţei române se manifestă în schimb când Conducătorul, după vizita lui Nixon la Bucureşti, se prezenta ca intermediar şi lucra pentru apropierea chinezo-americană, ceea ce Kissinger considera necesar pentru strategia sa antisovietică.

La fel de problematică a fost poziţia de echidistanţă şi neutralitate adoptată de Bucureşti în 1967 faţă de agresiunea sionistă împotriva ţărilor arabe. Pe când statele blocului socialist (care aveau vine mari în ceea ce priveşte naşterea regimului de ocupaţie sionist în Palestina) se aliniau cu lumea arabă şi îşi retrăgeau reprezentanţele diplomatice de la Tel Aviv, România a prins ocazia pentru a accentua propria distanţă de URSS, menţinând şi cultivând relaţii cu regimul sionist din Palestina. După proiectul lui Ceauşescu, echidistanţa între agresat şi agresor oferea României posibilitatea de a juca un rol de mijlocire care trebuia să-i confirme poziţia de stat independent şi suveran, implicat în activitatea de arbitru al păcii. Îl citez în continuare pe Ceauşescu:

“România nu are niciun fel de interese speciale în Orientul Apropiat. Poziţia sa în problema războiului dintre ţările arabe şi Israel porneşte de la realităţile create ca urmare a dezvoltării lumii postbelice, a existenţei statelor arabe independente şi a statului Israel. Ca prieteni ai popoarelor arabe, ne-am manifestat întotdeauna solidarietatea şi sprijimul faţă de aspiraţiile lor pentru unitate naţională, pentru progresul economic şi social, pentru independenţă naţională. (…) Dar dorim să le spunem cinstit prietenilor arabi că nu  înţelegem şi nu împărtăşim  poziţia  acelor cercuri care se pronunţă pentru lichidarea statului Israel. (…) După părerea noastră, singura cale raţională pentru rezolvarea conflictului din Orientul Apropiat este retragerea imediată a trupelor israeliene din teritoriile ocupate, desfăşurarea tratativelor cu parteciparea părţilor interesate pentru soluţionarea problemelor litigioase”  (M.-P. Hamelet, op. cit., pp. 219-221).

Pentru a înţelege bine poziţia lui Ceauşescu faţă de Orientul Apropiat, care ar putea să fie definită prin termenii formulei actuale “două state pentru două popoare”, trebuie luat în consideraţie încă un fapt determinant: după cel de al doilea război mondial, o mare parte a evreilor rezidenţi în ţara dunăreană a plecat în Palestina, astfel că românii au văzut, în existenţa unei colonii evreieşti departe de hotarele lor, soluţia acelei probleme care i-a hărţuit atâta timp. “Pentru români România, pentru jidani Palestina”: aceasta a fost, încă din anii ’20 al secolului trecut, lozinca unui popor exasperat de invazia masivă a evreilor.

Această linie, care în perioada interbelică şi-a găsit în România nu numai susţinători, ci şi opozanţi prestigioşi (de exemplu Nae Ionescu), a fost urmată cu desăvârşire de Ceauşescu. Acesta, dacă pe de o parte a alungat ultimii evrei de pe poziţiile pe care le ocupau în Partid şi în Stat şi a favorizat emigrarea evreilor din România, pe de altă parte a adoptat faţă de regimul sionist o poziţie de substanţială complicitate.

Această tactică de compromis nu a reuşit totuşi să împiedice personajele legate de cercurile sioniste, precum Silviu Brucan şi Petre Roman, să se folosească de o reţea internaţională de complicitate şi să urzească împreună cu alţii planul subversiv din 1989.

În ce priveşte semnificaţia sa politică, se poate spune că acest eveniment a reprezentat lichidarea definitivă a acelei poziţii de independenţă şi centralitate pe care naţional-comunismul a încercat să o atribuie României.

Rolul desfăşurat de serviciile secrete sovietice în cadrul loviturii de Stat din decembrie 1989 avea evident scopul de a asigura controlul rusesc asupra spaţiului românesc; dar susţinerea furnizată de Moscova mişcării subversive a fost, în concluzie, un ajutor activ la acapărarea americană a Europei de Est. Astfel, şi în România, Gorbaciov a lucrat “pentru Regele Prusiei”, adică pentru Preşedintele american.

În cele două decade care au urmat lui 1989, România a fost un obiect al planului hegemonic american, care a considerat-o ca o parte din aşa numita “Nouă Europă”, adică din grupul acelor ţări ex-comuniste care, în momentul agresiunii anglo-americane împotriva Iraqului, s-au pus la dispoziţia Statelor Unite, despărţindu-se astfel de politica europeană a Franţei şi a Germaniei.

În noua confruntare a puterilor atlantice cu Rusia, este de prevăzut ca România să devină, împreună cu Bulgaria, Cehia, Polonia şi ţărişoarele baltice, o bucată dintr-un “cordon sanitar” antirus.

Într-un astfel de context geostrategic, România ar dezvolta, în particular, un rol de santinelă a NATO-ului pe malul Mării Negre, un rol asemănător cu al Georgiei, în timp ce alte ţări din Europa centrală şi estică aflate în sfera de influenţă a Alianţei Atlantice vor interzice Rusiei accesul la Marea  Baltică şi la Marea Adriatică.

Dacă am presupune teoretic că România ar putea să adopte o politică bazată pe principii de suveranitate şi de autonomie, atunci ar trebui ca această ţară, în loc să fie redusă la un simplu pion al strategiei atlantice, să recupereze o funcţie potrivită propriei poziţii geografice, propunându-şi nu să fie o santinelă a Occidentului, ci un element de legătură, o punte între Europa şi Rusia.

Dar această ipoteză e foarte departe de posibilităţile oferite de realitatea de astăzi, deoarece actuala clasă politică română nu pare deloc în măsură să conceapă, şi mai puţin să realizeze, un proiect geopolitic de acest gen.

Claudio Mutti: Geopolitica naţional-comunismului român

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s