UE în „problema Iranului” – sinucidere sau pregătire de război?


Şefii diplomaţiilor Uniunii Europene au decis interzicere exportului de gaze naturale din Iran. Această decizie a fost luată pe 15 octombrie în urma adoptării unui noi pachet de sancţiuni împotriva Iranului[1]. Un astfel de pas ar părea foarte straniu dacă luăm în consideraţie faptul că Europa se află în căutare continuă a unor surse energetice alternative, care ar elimina monopolul companiei ruse Gazprom. Două state membre ale Uniunii Europene vor avea de suferit cel mai muult de pe urma acestui embargo – Bulgaria şi Grecia, ţări care importă cantităţi importante de gaze naturale iraniene prin teritoriul Turciei[2].

Care ar fi raţionamentul unui astfel de pas, care i-ar face pe europeni mult mai dependenţi de gazul rusesc? Unicul răspuns logic ar fi: miza Occidentului pe un război cu Iranul, în urma căruia, gigantice resurse de gaz şi petrol ar trece în mâinile companiilor străine, iar gazul rusesc ar fi exclus de pe piaţa europeană.

Un actor interesat într-un astfel de mers al lucrurilor este Turcia, care reprezintă principalul teritoriu de tranzit al conductelor de gaz dinspre Iran. Aflându-se într-o poziţie strategică importantă, Ankara şi-a asumat rolul de „jandarm NATO în Orientul Mijlociu”.

În pofida politicii „neotomane”, europenii tind să considere Ankara un aliat de încredere al Vestului, aşa cum Germania lui Hitler era un „partener” al Vestului împotriva URSS.

În anul 2011, Iraq, Iran şi Siria au semnat un proiect de construcţie a unei conducte de gaz în valoare de 10 miliarde de dolari, care urmau să alimenteze Europa[3], aducând profituri extrem de mari „lumii nedemocratice”. Prin urmare, în opinia occidentalilor, o „democratizare” rapidă prin intermediul unor războaie economice şi militare ar deveni o soluţie perfectă pentru redirecţionarea capitalului spre „mai marii lumii”.

Dacă Iraqul continuă să fie un pion american, atunci Iran şi Siria sunt principalele împiedimente pentru un „atac-raider” asupra proiectului. Iată de ce anume acum aceste state au devenit ţintele „democraţiilor occidentale”. Atacul asupra Siriei a început, în continuare, ar trebui să urmeze Iranul, conform logicii apusene.

Este interesant că în pofida poziţiei UE, Turcia ar putea ignora sancţiunile impuse Iranului, cel puţin, aşa afirmă agenţia de ştiri „Reuters”, care face referinţă la nişte surse anonime[4]. Să nu uităm că în aprilie 2012, Turcia a fost cea care s-a opus participării Israelului la lucrările summitului NATO, precum şi adoptării unei rezoluţii a summitului NATO de la Lisabon din 2010, în care Iranul ar fi calificat drept una din ţintele principale ale scutului antirachetă de pe teritoriul Turciei[5]. S-ar părea că Turcia nu ar avea niciun interes şi nicio poftă de a participa sau a susţine o confruntare cu Iranul, chiar şi în numele intereselor aliaţilor săi din NATO. Dacă acest lucru se va confirma, UE va avea probleme foarte serioase în viitorul apropiat.

UE în „problema Iranului” – sinucidere sau pregătire de război?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s