„Fetih 1453” – „propagandă neootomană”?


fetihÎn pofida investițiilor făcute, microproducția turcească „Fetih 1453” („Cucerirea 1453”) nu strălucește în originalitate. Linia subiectului se desfăşoară pe două direcţii: visul lui Mehmed de a cuceri cetatea Constantinopolului şi triunghiul amoros dintre generalul genovez (care participă la bătălia pentru apărarea capitalei bizantine), Era (fiica adoptivă a meșterului maghiar Orban, care refuză să construiască tunuri pentru bizantini, în schimb îşi oferă serviciile otomanilor) şi Hasan, prietenul şi mentorul sultanului Mehmed. Astfel, lupta pentru cucerirea Constantinopolului este însoţită şi de o dramă, unde în final doi masculi se luptă pentru inima femeii care o iubesc. Desigur, cum se putea fără o istorie de dragoste într-o astfel de peliculă?

Precum spuneam, filmul nu aduce nimic nou. Efectele de pe câmpul de luptă, prezentarea realistă şi amănunţită a scenelor de violenţă, foarte mult sânge, nu vor impresiona deloc pe cei care au văzut „300 spartani”, „Iliada”, „Alexandru” sau alte epopee războinice americane.

Filmul poate fi cu greu numit „istoric”. Nu vreau să descos acum veridicitatea unor fapte prezentate, dar îmi pare destul de evident faptul că filmul nu s-a dorit a fi unul ştiinţifico-didactic. Mai curând, este vorba de o producţie propagandistică de uz intern, lipsită de valoare artistică şi documentară, în spiritul filmelor regretatului regizor Sergiu Nicolaescu.  Nu înseamnă deloc că astfel de filme nu ar avea o valoarea în sine, dimpotrivă chiar, ele joacă un rol important în definirea a unei conştiinţe şi identităţi naţionale unitare. Acest lucru se încadrează perfect în logica aşa-numitei politici „neootomane” a Turciei, despre care, în ultimul timp, se vorbeşte tot mai mult în presă şi mediul academic.

Partea cea mai valoroasă pentru noi, publicul din afara Turciei, reprezintă înţelegerea mesajelor pe care le transmit ideologii şi producătorii filmului:  Cruciaţii şi Biserica Catolică sunt nişte „barbari veniţi din Vest”, avari şi  degradaţi morali, în timp ce Imperiul Otoman vine ca un factor moralizator, „civilizator” (în sens islamic) şi pacificator. Este simbolică replica finală a împăratului bizantin: la constatarea sfetnicului său că „astăzi, lumina imperiului s-a retras în rai”, acesta îi răspunde – „lumina noastră s-a restras cu mult mai devreme”.

Din perspectiva publicului european, o astfel de prezentare este una şocantă, din momentul în care „căderea Constantinopolului a fost una din cele mai mari tragedii ale civilizaţiei europene”, iar „tentativele otomanilor de a cuceri Europa, drept cel mai mare pericol la adresa umanităţi”,  rămân puternic înrădăcinate în conştiinţa europenilor.

Privind „Fetih 1453” am putea primi o experienţă uşor „şocantă” a tratării evenimentelor din acea perioadă din perspectiva duşmanului. Imaginaţi-vă, pentru câteva clipe, un film artistic care ar prezenta evenimentele din perioada celui de-al doilea război mondial din perspectiva regimului naţional-socialist a lui Adolf Hitler. Ar fi un adevărat şoc, nu-i aşa? Totuşi, mai devreme sau mai târziu, vor apărea şi astfel de filme, când societatea va fi pregătită pentru aşa ceva, iar conştiinţa colectivă se va mai elibera de stereotipurile create de propaganda postbelică.

Filmul nu încearcă să evite logica confruntărilor, ci încearcă să reconstruiască logica confruntărilor simbolice. Astfel, unul din mesajele filmului atinge subiectul „ciocnirii civilizaţiilor”:  creştinii sunt separaţi două tabere distincte – ortodocşii, care sunt „buni aliaţi ai otomanilor” şi catolicii, care reprezintă „duşmani de moarte atât pentru musulmani, cât şi pentru creştin-ortodocşi”. Tentativa împăratului bizantin de a supune a ortodoxia Papalităţii este prezentată ca o manifestare a degradării morale a clasei politice, care a şi dus la căderea Constantinopolului în mâinele „celor drepţi”. În acelaşi timp, filmul evită să promoveze un mesaj religios, ci promovează „solidarităţii civice” în spiritul „laicităţii” şi a „toleranţei interreligioase”, demonstrând, într-un anumit fel, că „islamul este mai tolerant decât aşa-numita Europa Creştină”.

În scena finală, în mijlocul unui oraş în ruine şi flăcări, sultanul intră în Catedrala „Sfânta Sofia”, unde se află ascunşi bătrânii, femeile şi copiii. Faţa acestei mulţimi speriate, Mehmed se grăbeşte să vină cu un mesaj de pace, asigurând pe toţi că ortodocşii vor putea să se roage în voie, fără a fi stingheriţi. „Să nu vă fie frică, de azi înainte, avem un singur suflet, o singură ţară, un singur destin”, le spune Mehmed, iar locuitorii Constantinopolului îl primesc cu bucurie şi speranţă în priviri.

În cele din urmă, aceasta este una din puţinele producţii artistice care readuc în atenţia publicului subiectul Imperiului Bizantin care, din păcate, lipseşte în cinematografia europeană.

„Fetih 1453” – „propagandă neootomană”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s