Proiectul „Uniunii Eurasiatice”, între utopie şi procese integraţionaliste globale reale


640px-Eurasian_Union_2011Importanţa blocului eurasiatic în viziunea autorilor moderni şi contemporani

Importanța blocului eurasiatic este evidențiată de mai mulți autori în lucrările lor de specialitate.

Dezvoltând ideea supremaţiei puterii maritime în istoria omenirii, amerialul american Alfred Mahan evidenţiază pericolul major pe care îl constituie pentru „civilizaţia maritimă” – China, Rusia şi Germania. Victoria asupra Rusiei, acestei mase continentale „neîntrerupte” a Imperiului Rus, care se întinde din Asia Mică la Vest până la meridianul japonez la Est,  constituie sarcina strategică principală.  Cea mai eficientă metodă pentru realizarea acestui percept este principiul „Anacondei”, care constă în blocarea teritoriilor inamice de pe mare şi de-a lungul liniilor de coastă, conducând treptat, la extenuarea strategică a adversarului[1].

Halford John Mackinder, geograf și geopolitician britanic, a evidențiat importanța geopolitică a zonei geografice de mijloc, poziționând Eurasia în centrul planetei, considerând centrul blocului eurasiatic o“inimă a lumii” (Heartland)[2].  În opinia lui, acesta este cel mai favorabil punct pentru controlul asupra întregului glob.

Într-un context mai general, Heartland este teritoriul cheie în limitele Insulei Mondiale (World Island). Mackinder include în Insula Mondială trei continente – Asia, Africa şi Europa. În felul acesta Mackinder ierarhizează cele trei spații continentale prin trei cercuri concentrice: „axa geografică a istoriei” (pivot), „centura internă sau periferică (inner or marginal crescent)” și „centura exterioară sau insulară” (outer or insular crescent). Mackinder consideră că întregul mers al istoriei decurge în jurul atacurilor “piraților uscatului” (popoarele din „axa geografică a istoriei”, centrul Heartlandului) asupra periferiei, cum ar fi cazul Spartei și Romei în antichitate și expedițiile “piraților mării” din zonele insulare („centura exterioară”) cum ar fi cazul Atenei și Cartaginei în antichitate. Între aceste două modele civilizaționale opuse se află “centura internă”, care suferă influențe din ambele părți. Mackinder subliniază importanța „axei geografice a istoriei” pentru politica mondială, formulând următoarea lege: „Acel care ţine sub control Europa de Est domină asupra heartland-ului; acel care domină asupra heartland-ului domină asupra Insulei Mondiale; acel care domină asupra Insulei Mondiale domină asupra lumii” („Idealurile democratice şi realitatea”).

Una din principalele preocupări a lui Mackinder era păstrarea Marii Britanic în calitatate de imperiu maritim şi raporturile sale cu blocul continental eurasiatic. El vede un pericol în dezvoltarea de către Rusia a flote maritime, care ar oferi acestei puteri terestre şi o putere maritimă sau într-o aliere între Germania şi Rusia, care şi-ar putea uni potenţialul pentru a se opune Marii Britaniei. Pe de altă parte, Mackinder vede şi un pericol în apropierea dintre Japonia şi China, fapt care ar permite stăpânirea de către chinezi a zonei asiatice a Rusiei.

Geopoliticianul britanic sugerează soluţii ce pot împiedica unificarea politică şi economică a maselor continentale eurasiatice, fapt ce ar ameninţa poziţia Marii Britanii în particular şi a lumii anglo-saxone în general. Recomanarea făcută de Mackinder în 1919 a fost de a  se crea între Austria şi Germania, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte, o centură de state mici, cunoscută ulterior sub numele de „cordon sanitar”[3].

Un alt geopolitician, Nicholas John Spykman contrazice pe Mackinder, subliniind importanța nu a centrului blocului continental, ci a zonei de țărm – “Rimland”. Potrivit lui, “zona de țărm” s-a dezvoltat prin propriile forțe, nu datorită presiunilor “piraților uscatului”, negând capacitatea “heartlandului” de a avea o misiune geopolitică independentă. El a propus o altă formulă geopolitică, opusă celei prezentate de către Mackinder: „Cel care domină asupra Rimland-ului domină asupra Eurasiei, cel care domină asupra Eurasiei are soarta lumii în mâinile sale”.

În timpul „războiului rece”, declanşat în 1945, între URSS şi alianţa occidentală în frunte cu SUA, ideea lui Spykman privind importanţa „Rimland”-ului va sta la baza strategiei strângerii cercului în jurul URSS, pentru a-i limita cât mai mult posibilităţile de acţiune. Politica de „îndiguire” a sistemului socialist de state eurasiatice, printr-o serie de pacte militare şi focare de tensiune, a devenit una din ideile centrale ale politicii externe americane[4].

Un alt autor care atrage atenţie asupra importanţei blocului eurasiatic este geopoliticianul german Karl Haushofer. Concepţiile acestuia sunt dezvoltate în jurul opoziţiei dintre „forţa uscatului” şi „forţa maritimă”. Potrivit lui, Germania este parte a lumii uscatului, opunându-se Occidentului maritim, în special, lumea anglosaxonă, Rusia fiind considerată cel mai adecvat aliat al nemţilor în cadrul blocului eurasiatic. În articolul „Blocul continental”, Haushofer spunea: „Eurasia nu poate fi sugrumată atâta timp cât două din cele mai mari popoare ale sale – nemţii şi ruşii – se străduiesc din răsputeri să scape de conflictul intern, similar războiului din Crimeea sau celui din 1914: aceasta este axioma politicii europene”. În scrierile sale, Haushofer dezvoltă ideea de „Ostorientierung”, deschiderea spre Est – identificarea Germaniei cu spaţiul eurasiatic. Scopul primordial al Germaniei era evitarea aplicării „strategiei Anacondei” de către anglo-americani, care presupunea stabilirea controlului asupra ţărmului mărilor şi oceanelor şi împiedicarea accesului statelor din interiorul blocului continental la apele intercontinentale. Cu toate astea, logica ideologică şi rasială a primat logicii geopolitice. Hitler a preferat, în cele din urmă, o confruntare cu URSS decât formarea unei alianţe care ar pune bazele unui bloc eurasiatic, fapt care a şi determinat mersul războiului.

În lucrarea „Despre geopolitică”, Haushofer afirmă că importanţa strategică a blocului eurasiatic a fost evidenţiată pentru prima dată de britanici. În anul 1851, lord Palmerston s-a adresat prim-ministrului britanic John Russel cu următoarele cuvinte: „cât nu ar fi neplăcute relaţiile noastre cu Franţa, trebuie să le întreţinem, pentru că pe planul secund avem Rusia, care poate uni Europa cu Asia, iar de unii singuri nu vom putea face lor faţă”[5]. Un al autor britanic imperialist, Homer Lea avertiza că în momentul în care Germania, Rusia şi Japonia se vor alia, va veni sfârşitul dominaţiei lumii anglosaxone[6].

Haushofer propunea organizarea lumii în patru „spaţii mari”: a) zona celor două continente americane sub conducerea Statelor Unite; b) spaţiului Euroafricii sub conducerea Germaniei; c) Zona Eurasiei conduse de Rusia; d) Zona est-asiatică condusă de Japonia. Dispunând de importante resurse umane şi materiale, cele patru „spaţii mari” conduse de superputeri dispuneau, în viziunea şcolii lui Haushofer, de o mare autonomie şi ar fi fost capabile de un dinamism mai mare. Statele care ar  fi intrat în componenţa acestor zone ar fi dispărut ca entităţi politice independente, transformându-se în provincii componente al fiecărui „spaţiu mare” economic şi politic[7].

O contribuţie importantă în dezvoltarea acestei direcţii a avut şi Carl Schmitt, un jurist, politolog, filozof, istoric german. Elemente importante pe care trebuie să evidenţiem la acest autor este conceptul de „nomos”. „Nomos” este un termen grecesc, care înseamnă „ceva, definitivat, sistematizat, organizat” în sensul spaţiului. Nomosul reprezintă un ansamblu de factori obiectivi şi subiectivit care determină anumite sisteme juridice şi politice. Astfel, referinduse la două nomosuri opuse: nomosul pământului – care reprezintă fundamentul unei civilizaţii terestre şi nomosul mării, care reprezintă fundamentul unei civilizaţii maritime. Dacă pentru civilizaţiile formate în cadrul nomosului pământului este caracteristică fixitatea frontierelor, conservatorism în sfera socială, culturală, tehnică, pentru civilizaţiile formate în cadrul nomosului mării este caracteristică imobilitatea şi relativitatea normelor sociale, juridice şi etice.

Carl Schmitt dezvoltă teoria „Grossraum” – „marelui spaţiu”, emisă de şcoala geopolitică a lui Haushofer, prin care dezvoltarea statelor este privită prin prizma „procesului firesc al extinderii teritoriale” ca o manifestare “a mişcării spiritului uman spre universalitate”. Această extindere nu este neapărat un rezultat al cuceririlor militare sau colonizare, dar şi în urma adoptării de câteva popoare a unui singur  model religios sau cultural.  După Schmitt, rezultatul final al evoluţiei statelor trebuie să fie formarea unui stat-continent, proces care începe odată cu evoluţia oraşelor-state, iar apoi state-teritorii. Schmitt dezvoltă conceptul său al dreptului „Marelor Spaţii” pornind de la critica Doctrinei Monroe, care a interzis colonizarea şi intervenţia puterilor europene în „emisfera vestică”, în special în în spaţiul celor două Americi[8]. El identifică ideea şi interesul naţional în politica externă a SUA, inclusiv şi în cele 14 puncte propuse de preşedintele american Woodrow Wilson propuse în ajunul sfârşitului primului război mondial. Schmitt ajunge la concluzia că Germania trebuie să-şi construiască şi ea un Grossraum, stabilind un nou model al dreptului internaţional, bazat pe relaţiile dintre Marele Spaţii, respingând mesianismul pseudouniversalistal Statelor Unite. Atât Doctrina Monroe, cât şi cea Doctrina lui Roosvelt, în opinia lui Schmitt, nu este doar o negare dreptului internaţional existent, dar şi lipsă totală a acestuia, deoarece SUA neagă principiul al suveranităţii statelor, instituind un sistem neocolonial. Liga Naţiunilor, instituită la propunerea SUA, a demonstrat esenţa politicii expansioniste americane şi a valabilităţii Doctrinei Monroe, deoarece excludea emisfera Vestică din jurisdicţia Ligii Naţiunilor, compromiţând caracterul ei universal. Astfel, au fost instituit un dualism în dreptul internaţional: pe de o parte relaţiile internaţionale bazate pe principiile suveranităţii statelor naţionale („Jus publicum Europaeum”), pe care Schmitt îl mai numeşteşi „nomosul pămânului”,  şi pe de o altă parte noile principii ale dreptului internaţional, în baza Doctrinei Monroei, bazate pe puterea forţei şi hegemonia Grossraum American („nomosul mării”).

Spre deosebire de modelul pangerman de unificare al lui Hitler şi internaţionalismul sovietic, Grossraum-ul lui Schmitt se fondează pe pluralismul cultural şi etnic, pe o largă autonomie, limitată doar de centralismul strategic şi loialitatea totală faţă de instanţa superioară a puterii. Totodată Schmitt menţiona că crearea unui nou „Mare Spaţiu” nu depinde nici de valoarea ştiinţifică a doctrinei, nici de competenţa culturală, nici de dezvoltarea economică a părţilor componente sau chiar de centrul teritorial şi etnic, care a dat impulsul integrării. Totul depinde doar de voinţa politică, care a stabilit necesitatea istorică a unei asemenea acţiuni geopolitice[9].

Grossraum-ul german, în viziunea lui Schmitt, cuprinde stalele Europei Centrale şi de Est, fără a indica frontierele exacte. El considera necesară constituire o analogie Grossraumului Occidental şi instituirea unei doctrine germane similare Doctrinei Monroe. Reichul, în opinia lui Schmitt, constitue forţă motrică a Grossraumului german. În acelaşi timp, el respinge similitudinea dintre conceptul „Marelui Spaţiu” şi cel de „Spaţiu vital” (Lebensraum), propus de Hitler, care respingea orice pluralism cultural şi etnic.

În tabloul general al lui Carl Schmitt, se reduce la opoziţia dintre Grossraum Apusean (în special, lumea Anglia-America) şi Grossraum German (european). Aceste două mari spaţii, talasocratic şi telurocratic, duc o luptă pentru instituirea unui model ideologic, politic şi cultural universal care va conduce spre o dominaţie continentală, apoi spre cea mondială.

Teoria „Marelui Spaţiu” a lui Carl Schmitt este dezvoltat mai târziu de adepţii neoeuroasianismului rusesc, care privesc înstituirea unui „bloc eurasiatic” drept construcţia unui „Grossraum” rusesc, opus politicii expansioniste a Grossraumului american, evocând necesitatea stabilirii unui noi sistem al relaţiilor internaţionale care ar reglementa relaţiile dintre „Marile Spaţii”.

Identitatea şi unitatea Eurasiei a recunoscut-o şi Mircea Eliade. În calitatea sa de reprezentant al civilizaţiei româneşti, născute la intersecţia dintre Vest şi Est, fără să aparţine Occidentului sau Orientului, Eliade conştientiza unitatea lumii eurasiatice, respingând reducerea conceptului de „Europa” la partea de Vest a continentului. Studiind tradiţiile diverselor popoare de pe cuprinsul Eurasiei, el constată o unitate culturală încredibilă a civilizaţiei eurasiatice, pe care o regăseşte şi în cultura românească. Spaţiul românesc, pentru Eliade, reprezintă o dovadă a unităţii eurasiatice: arhetipurile, motivele din cultura românească se regăsesc în toate colţurile ale blocului continentul eurasiatic. “Sesizând unitatea profundă care există între cultura indigenă a Indiei, cultura Balcanilor şi cultura ţărănească a Europei occidentale, ei bine, eu m-am simţit acasă. Studiind anumite tehnici şi anumite mituri, m-am simţit în largul meu atât în Europa cât şi în Asia. Nu am avut niciodată senzaţia că mă găsesc în faţa unor realităţi ‘exotice’. În faţa tradiţiilor populare ale Indiei, am văzut apărând chiar structurile tradiţiilor populare europene”[10].

Eliade prezintă spaţiul românesc ca rezultat al sintezei mai multor culturi eurasiatice: „Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor. Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi egeene n-au încetat. Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dace, elementele iraniene (scitice) dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici. În sfârşit, colonizarea romană a adus masiva contribuţie latină cu aporturile elenismului în faza sa sincretistă”. Iar mai târziu, într-o perioadă care corespunde ultimei faze a perioadei medievale, “principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi”[11].

Istoricul eurasianismului rus

Eurasianismul reprezintă o doctrină dezvoltată în perioada interbelică, în special de către intelectualitatea rusă din exil, care încerca să definească rolul Rusiei în noul context internaţional. Ideea centrală a noului curent constă în respingerea exclusivismului etnic rusesc în favoarea întregului spaţiu eurasiatic, care ar include şi popoarele neruse. Naşterea ideilor eurasianiste poate fi considerată publicarea la Sofia (Bulgaria), în 1920, a lucrării kneazului Nikolai Trubeţkoi „Europa şi umanitatea” [12], discuţiile în jurul căreia au dus ulterior la sintetizarea a ceea ce a devenit viziunea eurasianistă. În lucrarea sa, Trubeţkoi prezintă civilizaţia europeană drept un produs romano-german, a cărui trăsătură este ura şi dispreţul faţă de reprezentanţii popoarelor din afara civilizaţiei. „Cosmopolitismul european”, aşa-numitele „valori europene” sau „valori universale”, nu sunt altceva decât o manifestare a şovinismului romano-german, considera Trubeţkoi. Totodată, etnologul era de părere că în pofida „universalismului” la care acestea pretind, în realitate ele nu sunt decât o continuare a culturii etnice a popoarelor latine şi germane. Pornind de la aceste idei, Trubeţkoi propune cinci întrebări la care urmează să răspundă intelectualitatea rusă:

1) Poate fi obiectiv demonstrată superioritatea culturii romano-germane faţă de toate culturile de pe glob care au existat pe parcursul întregii istorii?

 2) Poate un popor să adere la cultura unui alt popor fără un amestec antropologic?

3) Este adeziunea la cultura europeană un lucru bun sau rău?

4) Este europenizarea inevitabilă? 5) Cum putem combate influenţele sale nefaste?

 Structurând lucrarea sa în cinci puncte, care corespund celor cinci întrebări, Trubeţkoi încearcă să ofere propriile răspunsuri, trezind un val de discuţii aprinse în sânul exilului rusesc. Discuţiile în jurul acestora au condus ulterior la cristalizarea unei mişcări eurasianiste în sânul intelectualilor ruşi. Pentru a înţelege esenţa eurasianismului, trebuie să luăm în consideraţie faptul că acesta apare ca o reacţie a intelectualităţii ruse din exil la revoluţia bolşevică din 1917 şi ca o tentativă de a înţelege raţiunea proceselor istorice prin care a trecut Rusia. Printre reprezentanţi se numără filologul şi culturologul cneazul Nicolai Sergheevici Trubeţkoi (1890-1938), istoricul Gheorghii Vladimirovici Vernandskii (1886-1967), geograful Piotr Nikolaevici Savițkii (1895-1968), filosoful Gheorghe Vasilievici Florovskii (1893-1976). Viziunile acestora pot fi rezumate la următoare idee: Rusia nu este o ţară europeană, nici asiatică, ci o entitate separată, în care elementele culturale esenţiale sunt cel turanic şi ortodoxia.                                .                                                                   Din aceste considerente, ideile democratice şi socialiste sunt străine pentru Rusia, afirmă eurasianiştii. Forma politică pentru care pledau eurasianiştii din perioada interbelică este „ideocraţia” – domnia unei doctrine care ar unifica elita naţională a Rusiei. Această idee, în opinia eurasianiştilor, nu era nicidecum marxism-leninismul, ci tradiţionalismul ortodox.       .                      „Acel model de selecţie, care, potrivit doctrinei eurasianiste, urmează să se instaureze în lume, în special în Rusia-Eurasia, se numeşte ideocraţie. Caracteristica acestei orânduiri constă în unificarea membrilor clasei conducătoare în jurul unei singure idei”[13], scria Trubeţkoi. Anume unitatea de idei a fost secretul succesului bolşevicilor, considerau eurasianiştii, care reproşau puterii comuniste înlocuirea ortodoxiei cu ideile marxist-leniniste, străine „spiritului rusesc”. Poziţia faţă de regimul comunist a provocat, în cele din urmă, o dezbinare în rândul mişcării eurasianiste. După apariţia unor articole pro-bolşevice în organul oficial „Eurasia”, tabăra care se poziţiona drept una de dreapta (conservatorii), părăseşte mişcarea. Printre aceştia se află inclusiv fondatorii eurasianismului: Nicolai Trubeţkoi, Piotr Saviţki. La rândul său, aripa de stânga a eurasianismului (socialiştii) părăseşte şi ea rândurile mişcării, revenind în Uniunea Sovietică, unde sunt represaţi de regimul stalinist.

Dezvoltând aspectele eurasianismului, doctrinarii săi încearcă să redefinească rolul Rusiei pe plan internaţional odată cu dispariţia Imperiului Ţarist. Această redefinire a identităţii Rusiei sovietice are loc prin antagonizarea Eurasiei cu „civilizaţia vestului”, inclusiv cu Europa Apuseană. Acest aspect a şi determinat devierea eurasianismului spre un „naţionalism imperial”. Ideea unei „civilizaţii eurasiatice”, opuse „civilizaţii occidentale” ar servi în calitate de substitut al ideologiei comuniste. Aşa cum comunismul a substituit ideea imperială şi misionarismul ortodox, eurasianismul – ca idee civilizaţională, ar fi urmat să înlocuiască internaţionalismul sovietic.

„Eurasia de la Vladivostok până la Dublin” a lui Jean-Francois Thiriart şi geopolitica „Noii Drepte”

Un element important care a avut o influenţă crucială asupra evoluţiei eurasianismului rusesc a fost activitatea mişcării pan-europene „Jeune Europe” a belgianului Jean-Franзois Thiriart, precum şi continuarea ideii eurasianiste prin şcoala geopolitică a Noii Drepte europene.

Născându-se într-o familie de stângişti, Jean-Franзois Thiriart îmbrăţişează ideile socialiste, activând în cadrul mişcărilor antifasciste. În timpul celui de-al doilea război mondial, se converteşte la naţional-bolşevism, făcând parte din „Fichte Bund” (Frontul Negru), formaţiune de extremă dreaptă care îi reunea pe foştii socialişti şi comunişti. După sfârşitul războiului, este învinuit de colaboraţionism şi condamnat la închisoare.                                .                                               Revine în politica belgiană în anii 60 după declararea independenţei Congo (fostă colonie belgiană), fiind convins că europenii trebuie să se opună procesului de destrămare a sistemului colonial. Stabilind relaţii cu naţionaliştii francezi, el devine tot mai mult convins de necesitatea unificării Europei, promovând ideea „naţionalismului pan-european”. Înfiinţează mai apoi mişcarea „Jeaune Europe” (Europa Tânără), care îşi propune „eliberarea Europei de sub ocupaţia americană”. Instituind filiale ale organizaţiei în mai multe state ale Europei (Italia, Spania, Franţa), Thiriart îşi propune nu doar să lupte solidar alături de naţionaliştii europeni, dar să şi identifice o platformă comună pentru forţele de extremă dreaptă şi extremă stângă din Europa. Oricât ar părea de straniu, Jean-Francois Thiriart a susţinut lupta negrilor din SUA pentru echitate socială şi a revoluţionarilor de stânga din America Latină, l-a admirat pe Nicolae Ceauşescu şi a purtat tratative cu conducerea Chinei comuniste şi autorităţile palestiniene pentru o eventuală susţinere a unei „revoluţii antiamericane” în Europa.

După eşecul proiectelor sale şi scoaterea în afara legii a mişcării „Jeune Europe” în anii 70, Thiriart îşi schimbă viziunile politice, înţelegând că Europa nu este capabilă să se elibereze de una singură de hegemonia americană. În viziunea lui, Europa încetează a fi spaţiul dintre SUA şi URSS, ci formează, împreună cu Uniunea Sovietică, un singur spaţiu eurasiatic. Acest lucru presupune că eliberarea continentului european este posibilă doar în alianţă cu URSS. La începutul anilor 80, acesta publică mai multe lucrări în care propune o „A Treia Cale” – crearea unui imperiu eurasiatic din Islanda până la Oceanul Pacific. Această viziune este expusă în lucrarea sa „Imperiul Euro-Sovietic de la Vladivostok până la Dublin”, apărută în 1984.

Jean Thiriart şi-a construit teoria politică pe principiul „autarhiei marilor spaţii”. Dezvoltată la mijlocul secolul XX de economistul german Friedrich List, această teorie confirmă că o dezvoltare strategică şi economică integrală a statului este posibilă doar în cazul în care acesta are suficiente dimensiuni geopolitice şi mari posibilităţi teritoriale. Thiriart a aplicat acest principiu la situaţia actuală şi a ajuns la concluzia că importanţa mondială a statelor Europei  se va pierde definitiv dacă nu se vor uni într-un singur Imperiu, opus SUA. Totodată, Thiriart credea că un asemenea imperiu nu trebuie să fie „federal” şi „orientat regional”, ci unificat la maximum, centralist, care să corespundă modelului iacobin. Acesta trebuie să devină un stat-naţiune continental, puternic şi unitar.

Fundamentul socio-economic al Imperiului Eurasiatic, în viziunea lui, urma să devină comunitarismul, care presupune primatul politicului asupra economicului, susţinerea micului întreprinzător şi suprimarea capitalului financiar. Spre sfârşitul vieţii sale, Thiriart revine la ideile de la care a pornit: la principiile naţional-bolşevice. În lucrarea sa „Comunismul suprauman”, Jean Thiriart afirmă că în lupta împotriva mondialismului este nevoie de „o sinteză ideologică dintre comunismul purificat de marxism şi naţional-socialismul purificat de rasism”[14].

O influenţă semnificativă asupra neo-eurasianismului rus l-a avut „Noua Dreaptă” franceză a lui Alain de Benoist, apărută la începutul anilor 70 ai secolului XX. Spre deosebire de dreapta tradiţională (monarhistă, catolică, şovină, germanofobă, anticomunistă, conservatoare), cei de la „Noua Dreaptă” erau adepţii democraţiei organice, germanofili, socialişti, modernişti.

Unul dintre principiile fundamentale ale ideologiei „Noii Drepte”, a cărei analogie a apărut într-un timp foarte scurt şi în alte ţări europene, a fost cel al „geopoliticii continentale”. Spre deosebire de „Vechea Dreaptă” şi de naţionaliştii clasici, de Benoist considera că principiul statului-naţiune (etat-nation) este epuizat istoriceşte şi că viitorul aparţine „Marilor Spaţii”. Totodată, baza unor asemenea „mari spaţii” trebuie să devină nu atât unificarea diferitor state într-un bloc politic pragmatic, ci intrarea pe baze egale a grupurilor etnice de diferite proporţii într-un  „Imperiu Federal” unic. Un asemenea „Imperiu Federal” trebuie să fie unic din punct de vedere strategic şi diferenţiat din punct de vedere etnic. Totodată unitatea strategică trebuie să se întărească prin unitatea culturii iniţiale[15]. .

Tezele geopolitice ale lui de Benoist se fundamentează pe confirmarea „destinului continental al Europei”. Aici el urmează întocmai concepţiile şcolii lui Haushofer. De aici reiese opoziţia Europei şi Occidentului, specifică pentru „noua dreaptă”. Pentru ei „Europa” este o structură geopolitică continentală, bazată pe un ansamblu etnic de origine indoeuropeană, care avea rădăcini culturale comune. Această noţiune este tradiţională. Occidentul, dimpotrivă, este o noţiune geopolitică şi istorică legată de lumea contemporană, care neagă tradiţiile etnice şi spirituale, tradiţii care promovează criteriile materiale şi cantitative ale existenţei; aceasta este o civilizaţie burgheză utilitaristă şi raţionalistă, mecanicistă. Întruchiparea cea mai perfectă a Occidentului şi a civilizaţiei lui sunt SUA[16].

Referitor la URSS (mai târziu Rusia), poziţia „Noii Drepte” a evoluat de la teza clasică „nici Occidentul, nici Orientul, nici Europa”, până la teza „mai întâi de toate Europa, dar mai bine cu Orientul decât cu Occidentul”[17]. La nivel practic, interesul faţă de China, pentru contracararea imperialismului american, cât şi a celui sovietic, s-a preschimbat în „sovietofilie” moderată şi ideea uniunii Europei cu Rusia.

O poziţie apropiată de ce a lui Jean Thiriart a avut generalul austriac Jordis von Lohausen, care evitat să se implice în proiecte politice, rezumându-se la activitatea ştiinţifică. El  considera că o putere politică are mai mari şanse să fie de lungă durată doar dacă nu se limitează la interese locale şi de moment, „ci se orientează spre ţinte milenare şi continentale”, iată de ce acordă un interes sporit geopoliticii.

Lohausen considera că Europa a căzut sub stăpânirea Occidentului (a forţei talasocrate), iar eliberarea acesteia va fi posibilă doar prin restabilirea uităţii Germaniei, restabilirea integrităţii Prusiei şi unificarea Europei într-un singur bloc de sine stătător, opus atlantismului.

Lohausen consideră că într-o perspectivă strategică viitorul Europei este de neconceput fără Rusia şi invers, Rusia (URSS) are nevoie de Europa, fiindcă fără Europa ea este incompletă geopoliticeşte şi este vulnerabilă pentru America a cărei poziţie este cu mult mai bună şi, prin urmare, mai devreme sau mai târziu, puterea ei va întrece cu mult URSS. Lohausen sublinia că URSS ar fi putut să aibă în Occident patru Europe: „O Europă ostilă, o Europă supusă, o Europă pustiită şi o Europă aliată”. Primele trei variante sunt inevitabile, dacă se păstrează acel curs al politicii europene pe care URSS a dus-o pe parcursul „războiului rece”. Numai tendinţa de a face cu orice preţ o Europă „aliată şi prietenă” poate să repare situaţia geopolitică fatală a URSS şi să devină începutul noii etape a istoriei geopolitice – etapa eurasiatică[18].

Odată cu începere „războiului rece” Europa a încetat să mai fie un actor global. Divizarea Germaniei, stabilirea „Cortinei de Fier”, care a împărţit continentul în două tabere, a determinat necesitatea unei redefinirii conceptului de Europa, care şi-a cedat calitatea de „centru al lumii” în favoarea Statelor Unite ale Americii. Într-o lume care se află în plin proces de globalizare, statele Europei au devenit prea mici pentru a mai putea juca un rol de actor global. Aşa-numitul „eurasianism european” a devenit o soluţie radicală la conştientizarea necesităţii unificării continentului eurasiatic, diferenţiindu-se de acel „Occident” pe care îl reprezenta Statele Unite ale Americii.

Ideea Uniunii Eurasiatice în anii 70-90

În spaţiul politic, ideea înfiinţării unei Uniuni Eurapeano-Asiatice (Uniunea Republicilor Sovietice din Europa şi Asia) apare în anul 1977, în timpul discuţiilor în jurul noii Constituţii unionale, la propunerea istoriculuidisident Mihail Ghefter. Noua formaţiune urma să înlocuiască Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), având forma unei confederaţii şi presupunea dezmembrarea Republicii Sovietice Federative Ruse prin formarea pe teritoriul ei a unor subiecţi noi[19].

În anul 1989 la iniţiativa unor deputaţi ai Congresului Deputaţilor Poporuui din URSS conduşi de academicianul Andrei Saharov, care în acest fel continuă ideea lui Ghefter. În acelaşi an a fost propus şi un proiect al Constituţiei noii formaţiuni supranaţionale, care ar urma să includă iniţial peste 50 de republici suverane[20]. Textul proiectului promoveză idea dreptului popoarelorla autodeterminare, inclusiv şi a celor din cadrul Federaţiei Ruse, precum şi ideea “convergenţei” dintre sistemul capitalist şi comunist, ca soluţie la problemele interne şi globale. Expresia politică a acestei convergenţe urma să devină „Guvernul Mondial”. Ideea lui Saharov nu a fost acceptată, fiind promovat un alt proiect – Uniunea Statelor Suverane (USS), semnarea căruia a eşuat din cauza tentativei de lovitură de stat din august 1991.

Ideea înfiinţării unei Uniuni Eurasiatice a fost lansată La 29 martie 1994 de către preşedintele Kazahstanului Nursultan Nazarbaev. Potrivit lui, noua Uniune urma să aibă la bază patru principii: pragmatismul economic, integrare voluntară, egalitatea membrilor Uniunii şi neimplicarea în politica internă a altui stat şi crearea unor organe supranaţionale al Uniunii Eurasiatice. Printre altele, Nazarbaev propunea alegerea oraşului Astana în calitate de capitală a noii Uniuni. Proiectul a primit şi susţinerea preşedintelui belorus Alexandr Lukaşenko.

Nazarbaev neagă orice învinuiri precum că ideea Uniunii Eurasiatice ar reprezenta o tentativă de restaurare a URSS-ului. În prima sa carte, el scrie că „URSS nu este o pasăre Phoenix care ar putea să renască din cenuşă”. În perioada dintre 1995-2000, o bună parte a iniţiativelor legate de ideea integrării eurasiatice au aparţinut Kazahstanului şi lui Nursultan Nazarbaev personal.

Neoeurasianismul rusesc şi „Grossraumul rusesc”

Utilizând noţiunile geografului şi etnologului eurasianist Lev Gumilev[21], ruşii ar urma să evolueze de la statutul de etnos spre cel de supraetnos, cuprinzând popoarele din zona fostului imperiu rus. În opinia lui, ruşii nu reprezintă exclusiv urmaşii slavilor de est, ci o sinteză dintre popoarele slave (civilizaţia pădurilor) şi popoarele turanice (civilizaţia stepelor). Astfel, tezaurul etno-cultural al Rusiei nu devine unul etnic, ci unul civilizaţional, capabil să definească, potrivit eurasianiştilor, o identitate unică a Eurasiei. Forma politică pe care o poate lua Eurasia, în opinia eurasianiştilor, este imperiul – unica formă care răspunde ideii de „unitate în diversitate”.

Unul din promotorii eurasianismului rusesc, Alexandr Dughin, evidenţiază lucrarea sa „Bazele geopoliticii” două tipuri ale curentului neoeurasianist: unul este cel grupat în jurul revistelor ruseşti „Ziua”, condus de Aleksandr Prohanov şi „Elemente”, care continuă linia eurasianiştilor din perioada interbelică, la care se adaugă ideile tradiţionaliştilor şi „eurasianiştilor” europeni, recunosc importanţa Europei occidentale în consoliarea „Marelui Spaţiu”, precum şi necesitatea alianţei cu statele islamice împotriva expansiunismului american; altă versiune a neoeurosianismului este cea care adoptă ideile eurasianiste la contextele politice, prin care se încearcă instrumentarea doctrinei eurasianiste fie în promovarea unor proiecte economice pragmatice (cum ar fi cazul proiectului preşedintelui Nursultan Nazarbaev), fie pentru justificarea unui expansiuni bazate pe un naţionalism etnic (exemplul proiectului „Rusiei Mari” a lui Vladimir Jirinovski). Alexandr Dughin consideră că „toate aceste versiuni, sunt însă, artificiale, fragmentare, inconsecvente şi nu pot să pretindă la o ideologie şi metodologie geopolitice independente şi serioase”.

Pentru formarea unui „Mare Spaţiu” eurasiatic, Dughin afirmă necesitatea consolidării unei axa Berlin-Moscova. Germania, în calitate de putere principală în Europa centrală, reprezintă un antipod Marii Britaniei, considerată ca fiind promotoare a atlantismului. Unificarea Europei în jurul duetului franco-german este privită de geopolitician rus ca o etapă importantă în consolidarea „Marelui Spaţiu” eurasiatic, deoarece Franţa şi Germania dispun de un potenţial necesar pentru  a-şi afirma independenţa faţă de SUA. „Crearea axei Berlin – Moscova presupune, în primul rând, zădărnicirea organizării în Europa de Est a „cordonului sanitar” şi a luptei active cu purtătorii rusofobiei din Germania şi a germanofobiei din Rusia”, consideră Dughin. Rusia şi Germania trebuie să rezolve împreună şi anticipat toate problemele discutabile, elaborând un plan comun de reîmpărţire a geografiei influenţei în această regiune, iar apoi să suprime toate iniţiativele locale ale naţiunilor est-europene de revizuire a planurilor ruso-germane. În calitatea de aliat al Rusiei, Germania ar putea împiedica formarea oricărui „cordon sanitar” în jurul Rusiei, care serveşte intereselor SUA. În plus, parteneriatul german ar permite accesul ruşilor la noile tehnologii, necesare pentru modernizarea economică a Rusiei.

Un alt partener important al Rusiei în constituirea unui „Mare Spaţiu” este Japonia, consideră Dughin. Rusia are nevoie, în primul rând de parteneri care dispun de o tradiţie puternică a unor proiecte opuse atlantismului. Paradoxal, dar între China şi Japonia, Alexandr Dughin consideră că anume Japonia trebuie să reprezinte partenerul strategic al Kremlinului. „Istoria ne demonstrează că tocmai China şi nu Japonia a fost, din punct de vedere geopolitic, baza principală a forţelor anglo-saxone pe continentul eurasiatic, pe când Japonia, dimpotrivă, a susţinut uniunea cu ţările Europei Centrale de orientare opusă”, spune Dughin. Geopoliticianul rus consideră că în Japonia mai persistă sentimente anti-americane, iar alianţa alianţa Japoniei cu Rusia ar putea garanta independenţa militară acestui stat faţă de SUA. „Ceea ce-i lipseşte Japoniei are din abundenţă Rusia, iar ceea ce le lipseşte ruşilor au din belşug japonezii. Unindu-şi eforturile în munca de construire a Imperiului continental, japonezii şi ruşii ar putea, în cel mai scurt timp, să creeze un centru geopolitic puternic, fără precedent, care cuprinde Siberia, Mongolia, Japonia însăşi, şi în perspectivă toată regiunea Oceanului Pacific. În schimbul unei apărări strategice şi a accesului direct la resursele eurasiatice, Japonia ar putea să ajute pe ruşi în dezvoltarea tehnologică şi la valorificarea Siberiei, punând temelia unui organism regional independent”[22], consideră Dughin. Din acest motiv, geopoliticianul rus consideră absolut necesară cedarea Insulelor Kurile statului japonez.

Al treilea partener al Rusiei, în viziunea ideologului eurasianismului rus este Iranul. Din punct de vedere al constantelor geopolitice se bucură de prioritate, fără îndoială, Iranul, deoarece acesta corespunde tuturor parametrilor eurasiatici – este o mare putere continentală, strâns legată de Asia Centrală, antiamericană, tradiţionalistă şi care accentuează concomitent vectorul „social” politic (apărarea mustazafilor, năpăstuiţilor). Pe lângă toate acestea, Iranul ocupă o asemenea poziţie pe harta continentală încât crearea axei Moscova-Teheran rezolvă un număr mare de probleme pentru noul Imperiu. Dacă s-ar include Iranul în calitate de pol sudic al Imperiului, Rusia şi-ar atinge imediat acel scop strategic spre care a înaintat (pe căi greşite) câteva secole – ieşirea spre mările calde[23].

Unipolarizării lumii, Dughin opune conceptul de lume multipolară, în care există mai multe „Spaţii Mari”, care garantează un echilibru pe plan global: Brâul euro-african – care include Uniunea Europeană, Africa Islamo-Arabă şi Africa subtropicală; Brâul Asiato-Pacific – care include Japonia, statele din Asia de Sud-Est şi Indochina, Australia şi Noua Zeelanda; Brâul Eurasiatic – statele din spaţiul ex-sovietic, unele state din Europa de Est, statele islamului continental, China şi India; Brâul american – America de Nord, Centrală şi de Sud. 

Iniţierea proceselor integraţioniste în spaţiul eurasiatic (CSI, Uniunea Rusia-Bielorus, Uniunea Vamală)

La 8 decembrie 1991, în localitatea Viskuli este semnat acordul cu privire la înfiinţarea Comunităţii Statelor Independente (CSI). Documentul este alcătuit dintr-un preambul, în care „se constată dispariţia URSS în calitate de subiect al dreptului internaţional şi realitate geopolitică”, şi 14 capitole, care stabilesc natura relaţiilor dintre cele trei state fondatoare a Uniunii Sovietice: Republica Bielorus, Federaţia Rusă şi Ucraina[24]. Ulterior, acest acord a fost semnat de celelalte republici ex-sovietice în afară de ţările baltice.

La 13 decembrie 1991, în oraşul Aşhabad a avut loc întrevederea şefilor a cinci republici asiatice ex-sovietice care au adoptat o declaraţie prin care acceptă aderarea la CSI cu condiţia păstrării parităţii statelor-membre şi recunoaşterea tuturor calităţii de membru-fondator. La propunerea preşedintelui Kazahstanului Nursultan Nazarbaev, la 21 decembrie 1991 are loc o reuniune a celor 11 republici ex-sovietice (Azerbadjan, Armenia, Bieorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Ucraina). Din fostele republici sovietice, au lipsit Letonia, Lituania, Estonia şi Georgia. În rezultatul acestei reuniuni, a fost semnată Declaraţia de la Alma-Ata, care reprezintă documentul deînfiinţare a Comunităţii Statelor Independente (CSI).

Declaraţie de la Alma-Ata prevede, printre altele: recunoaştere suveranităţii tuturor membrilor, respectarea integrităţii teritoriale a statelor semnatare, păstrarea păcii civice şi înţelegerii interetnice, păstrarea unui control unificat asupra armelor nucleare, confirmarea angajamentului pentru dezvoltarea unui spaţiu economic comun[25].

La 22 ianuarie 1993, este adoptat statutul CSI, care prevede scopurile organizaţiei, modul şi principiile de organizare, egalitatea tuturor membrilor, mecanisme de depăşire a conflictelor interstatale, colaborare în sfera economică şi socială, precum şi condiţiile de aderare şi ieşire din cadrul CSI. Conform statutului, limba de lucru în cadrul CSI este cea rusă. Un aspect important al statutului este lipsa obligativităţii îndeplinirii documentelor adoptate de majoritatea statelor-membre. În ianuarie 1996, au fost adoptate emblema şi steagul CSI.

Recunoaşterea dispariţiei URSS a constituit sursa unor conflicte politice interne la Moscova. Congresul Deputaţilor Poporului ai Federaţiei Ruse au respins în două rânduri ratificarea acordului de la Viskuli. În urma dizolvării acestui organ suprem al statului de către Boris Elţin, însoţită cu luarea de asalt al clădirii Parlamentului de către forţele militare proprezidenţiale, Congresul Deputaţilor Poporului a fost dizolvat, iar în ţara a avut loc o reformă constituţionale care a pus capăt sistemului politic sovietic[26].

La 18 august 2008, în urma conflictului ruso-georgian, Georgia a decis ieşirea din componenţa CSI. Cu toate astea, aceasta nu a renunţat la un şir de acorduri economice semnate în cadrul Comunităţi Statelor Indepenente[27].

La 15 aprilie 1994, şefii de stat din Azerbadjan, Armenia, Bielorusia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Uzbekistan şi Ucraina au semnat un acord cu privire la crearea unei Zone a Comerţului Liber. Acest document nu a intrat în vigoare din mai multe motive, astfel că la 28 octombrie 2011, în oraşul Sankt Petersburg a fost semnat un nou acord cu privire la instituirea Zonei Comerţului Liber.

Uniunea Rusia-Bielorus

La 18 decembrie 1990, Republica Sovietică Federativă Rusă şi Republica Sovietică Socialistă Bielorusă semnează primul acord în calitatea lor de state suverane în care recunosc comunitatea istorică şi necesitatea continuării colaborării în sferele politice, economice, sociale şi cultuale. La 21 februarie 1995, acest acord îşi încetează activitatea, fiind înlocuit cu un nou acord cu privire la Prietenie, Bună vecinătate şi cooperare între Federaţia Rusă şi Republica Bielorus, care prevede intensificarea relaţiilor bilaterale între două state în sfera politică, militară, economică şi socio-umanitară[28].

La 2 aprilie 1996, cele două state îşi intensifică colaborarea prin semnarea a Acordului cu Privire la Înfiinţarea Comunităţii Rusiei şi Bielorusiei[29]. Această decizie a fost luată în urma desfăşurării unui referendum în Bielorusia în luna mai 1995 şi adoptarea unei decizii în acest sens de către ambele camere ale Adunării Federale a Rusiei. Prin acest document, „părţile îşi declară voinţa de a demara un proces de integrare politică şi economică spre binele cetăţenilor ambelor state”. Peste un an, la 2 aprilie 1997, cele două state semnează Acordul cu privire la Uniunea dintre Rusia şi Bielorusia.  Acordul prevede „consolidarea relaţiilor bilaterale dintre ambele state, dezvoltarea ambelor state în baza unificării potenţialului material şi intelectual şi utilizarea mecanismelor economiei de piaţă, convergenţa sistemelor juridice a ambelor state şi formarea unui sistem juridic unional, asigurarea securităţii, a capacităţii înalte de apărare militară şi lupta comună împotriva criminalităţii, asigurarea securităţii europene şi dezvoltarea cooperării reciproc avantajoase în Europa şi în lume” [30]. La 23 mai 1997, este adoptat statutul Uniunii dintre Rusia şi Bielorusia.

La 25 decembrie 1998, ambele părţi semnează Declaraţia cu privire la continuarea unificării Rusiei şi Bielorusiei, iar la 8 decembrie 1999, este semnat Tratatul cu privire la instituirea Statului Unional, care prevede crearea unor organe de conducere unionale (Consiliul Suprem de Stat, Parlamentul Unional, Consiliu de Miniştri şi Judecătoria Unională, Curtea de Conturi), instituirea unui buget unic, unificarea spaţiului economic, adoptarea unei valute şi fiscalităţi unice, unificarea infrastructurii energetice şi a transportului şi telecomunicaţiilor[31].

Cu toate astea, implementarea acordului semnat are loc cu mari deficienţe, nelipsind critici şi învinuiti din partea ambelor părţi.

 Uniunea Vamală Eurasiatică

În anul 1995, Federaţia Rusă, Bielorusia şi Kazahstan au semnat primul acord care a pus bazele formării unei viitoare Uniuni Vamale Eurasiatice (UVE). Ulterior, la acest tratat s-au alăturat Kârgâstan, Uzbekistan şi Tadjikistan.

La 10 octombrie 2000, la Astana a fost semnat Acordul cu privire la instituirea Comunităţii Economice Eurasiatice. Membrii fondatori ai acestei organizaţii sunt: Bielorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia şi Tadjikistan. Începând cu mai 2002, Ucraina şi Republica Moldova obţin un statut de observator al acestei oranizaţii. Semnarea acestui acord a avut ca urmare instituirea unei Adunări Interparlamentare, precum şi o Bancă a Dezvoltării Eurasiatice.

La 6 octombrie 2007, la Duşanbe, reprezentanţii Rusiei, Bielorusiei şi Kazahstan au semnat un acord de constituire a unuit teritoriu vamal unic. În decursul anului 2009, au fost semnate şi ratificate peste 40 de acorduri care constituie fundamentul Uniunii Vamale Eurasiatice. La 28 noiembrie 2009, la Minsk a avut loc o întrevedere oficială dintre Dmitri Medvedev, Alexandr Lukaşenko şi Nursultan Nazarbaev care viza lansarea Uniunii Vamale la 1 ianuarie 2010.  Începând cu 1 iulie 2010, intră în vigoare Codul Vamal pentru Rusia şi Kazahstan, iar începând cu 6 iulie şi pentru Bielorusia[32]. Începând cu 1 aprilie 2011, este anulat controlul transportului la vama ruso-bielorusă. Începând cu 1 iulie 2011 este anulat controlul vamal la frontierele dintre Bielorusia, Rusia şi Kazahstan. La 19 octombrie 2011, în cadrul unei şedinţe a şefilor UVE s-a anunţat aderarea Kârgâzstanului la această structură[33].

La 18 noiembrie 2011, şefii de stat a UVE au adoptat o declaraţie comună cu privire la integrarea economică eurasiatică, în care se anunţă intrarea în vigoare începând cu 1 ianuarie 2012 a Spaţiului Economic Unic (SEU). Totodată, prin acest document este instituită Comisia Economică Eurasiatică. Începând cu anul 2012, au intrat în vigoare 17 tratate interstatale care constituie fundamentul Spaţiului Economic Unic. Acest pas urmează să reprezinte următoarea etapă în formarea Uniunii Economice Eurasiatice.

La 19 martie 2012, la Moscova a avut loc şedinţa Consiliului Internaţional al UVE, în cadrul căruia părţile au convenit asupra semnării unui acord de înfiinţare în 2015 a unei Uniuni Economice Eurasiatice[34].

Formele alternative a integrării în spaţiul euroasiatice (GUAM, Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai) 

Modele conceptuale ale Uniunii Eurasiatice

La nivel conceptual, proiectul eurasiatic nu a primit o definitivare. În cercurile academice, în societatea rusă şi pe plan internaţional sunt discutate pe larg conceptul integrării eurasiatice, însă mai multe părţi privesc absolut diferit. La ora actuală, putem vorbi despre patru viziuni mari asupra viitorului unei Uniuni Eurasiatice şi o părere care neagă, în principiu, orice perspectivă a unei astfel de Uniuni.

Prima este cea a integrării spaţiului post-sovietic în centrul căreia s-ar afla Federaţia Rusă. În esenţă, acesta este un proiect nostalgic, prin care se speră că restabilirea dominaţiei ruse în teritoriile aflate altă dată în componenţa fie a Imperiului ţarist, fie a Uniunii Sovietice, va readuce Rusiei calitate de actor global. Statelor din spaţiul ex-sovietic li se neagă orice capacitate de a-şi asuma suveranitatea naţională, iar orbitarea acestora în jurul Rusiei este văzută ca o necesitate vitală pentru prevenirea a ceea ce unii oficiali ruşi tratează ca „expansiunea militară şi economică a Vestului”, referindu-se, în special la NATO şi Scutul Antirachetă.

Pe de altă parte, pe plan internaţional, proiectului Uniunii Eurasiatice este privit preponderent ca o nouă tentativă de restabilire a URSS, printre multe altele care au avut loc în decursul ultimilor 20 de ani.

Al doilea proiect este cel al integrării spaţiului ex-sovietic în baza principiului parităţii, aşa cum insistă preşedinţii Kazahstanului Nursultan Nazarbaev şi preşedintele Bielorusiei Alexandr Lukaşenko, care se văd actori principali în Uniune. Aceştia insistă pe caracterul strict economic al Uniunii, opunându-se oricăror reforme politice interne şi oricăror ingerinţe în probleme de politică internă. Practic, cei doi preşedinţi autoritari privesc integrarea eurasiatică în calitate de instrument pentru consolidarea propriilor economii din contul Federaţiei Ruse, dar şi a fortificării regimurilor sale autoritare.

Al treilea proiect este cel globalist, ideile cărora pot fi regăsite în articolul şi discursurile publice a lui Vladimir Putin. În esenţă, acest mesaj încearcă să promoveze ideea necesităţii integrării economice a spaţiului asiatic şi european, ceea ce ar permite integrarea Rusiei în sistemului economic global. Putin propune nimic altceva decât înstituirea unei Uniuni Eurasiatice de la Vladivostok până la Dublin[35]. În cadrul acestui proiect, Rusia se poziţionează în calitate de punte de legătură dintre giganţii economici din Asia Centrală şi Sud-Est şi Uniunea Europeană, care ar permite derularea unor procese integraţioniste la nivelul întregului bloc eurasiatic.

Al patrulea proiect este cel eurasianist, promovat de filosoful, geopoliticianul şi sociologul Alexandr Dughin. Spre deosebire celor trei proiecte, acesta are o bază mai mult intelectualist-romantică, urmând tradiţia eurasianismului rus din perioada interbelică. Potrivit lor, viitoarea Uniune Eurasiatică ar trebuie să reprezinte o alternativă civilizaţională globalismului, care este conceput drept o expansiune culturală şi ideologică a Vest. Uniunea Eurasiatică, în viziunea eurasianiştilor, este o cale spre stabilirea unei ordini multipolare a lumii, în care ar fi exclusă dominaţia unui singur centru. Eurasianiştii pun accentul pe „aspectul civilizaţional” (apropiere istorică, culturală, religioasă) al integrării, care, în opinia, lor trebuie să primeze asupra aspectului economic.

Critica proiectului „Uniunii Eurasiatice”

Economistului rus Vladislav Inozemţev încearcă să analizeze perspectivele unei Uniuni Eurasiatice pornind de la argumentele expuse de Vladimir Putin în articolul său programatic: 1. Unificarea potenţialului uman, a capitalurilor, a resurselor naturale va permite Uniunii să devină să devină un concurent serios în domeniul industrial şi tehnologic; 2. Uniunea va deveni un pol important al lumii, legând regiunea dinamică a Asiei Pacifice cu Europa; 3. Aderarea la Uniunea Eurasiatică, pe lângă avantaje economice va permite şi aderarea mai rapidă şi mai avantajoasă la Uniunea Europeană.

Cu privire la primul argument, statistica demonstrează că însumarea potenţialului statelor care formează Uniunea Eurastiacă nu aduce schimbări calitative. Produsul Intern Brut (PIB) al unei viitoare Uniuni ar depăşi PIB-ul Rusiei cu doar 14,8 la sută, în cazul în care unificarea ar avea loc rapid. Toţi potenţialii membri ai Uniunii sunt mai săraci decât Rusia, PIB-ul mediu al fiecărui membru constituind 11,1 la sută. Despre ce potenţial tehnologic poate fi vorba dacă toate statele sunt importatoare de mărfuri industriale, iar 90-100 la sută din necesităţile de înnovaţie este acoperită din contul importului?

Problema cu asumarea rolului de „centru important al lumii” este şi mai complicată. Astăzi cele mai importante centre geoeconomice sunt SUA, UE şi China, care depăşesc cu mult o potenţială Uniune Eurasiatică în mai mulţi indicatori. Uniunea cu un PIB de 2,7 trilioane de dolari se va trezi strânsă între UE (PIB de 15,6 trilioane dolari) şi China (PIB de 11,2 trilioane dolari). În astfel de condiţii, e foarte complicat să devii „un centru important al lumii”.

În ceea ce priveşte calitate de punte e legătură dintre Asia şi Europa, lucrurile stau şi mai prost. Dacă în 1989 tranzitării teritoriului URSS îi reveneau 11 la sută din totalul transporturilor de mărfuri între Asia de Sud-Est şi Europa, atunci în 2010 Rusia a fost tranzitată de 1 la sută din totalul mărfurilor transportate din Asia de Sud-Est spre Europa.

Integrarea în Uniunea Europeană prin intermediul Uniunii Eurasiatice trezeşte şi mai multe îndoieli. Despre ce fel de integrare europeană poate fi vorba dacă majoritatea potenţialilor membri ai Uniunii Eurasiatice nu sunt membri ai Organizaţii Mondiale a Comerţului? În al doilea rând, toate statele din acest grup au un înţeles „specific” al democraţiei. În al treilea rând, Putin a repetat de mai multe oric că „Rusia este prea mare pentru Uniunea Europeană”. Se pare că Uniunea Eurasiatică va şi mai mare. Povestea potrivit căreia Uniunea Vamală ar fi început negocierile cu Asociaţia Europeană a Comerţului Liber (AECL) poate trezi doar zâmbete. În AECL, fondată în anul 1960, în prezent au rămas patru membri: Suedia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein. Iar afirmaţiile precum că Uniunea Eurasiatică se va construi ca o parte inseparată a Marei Europe unită de valorile libertăţii, democraţie şi legile economiei de piaţă sună neconvingător, atât timp cât în spaţiul „eurasiatic” s-a înrădăcinat practica schimbării guvernele prin metode democratice. 

Prognoze

Conform raportului a Consiliului Naţional de Informaţii (CNI) din SUA, care încearcă să prognozeze evoluţia lumii până în anul 2020, este foarte probabil o ascensiune a Chinei şi Indiei în calitate de actori globali importanţi. Europa şi Rusia vor intra într-un declin, iar întreaga creştere a populaţiei se va produce în statele în curs de dezvltare, care s-au aflat la periferia economiei mondiale. Potrivit autorilor studiului, procesul globalizării îşi va pierde caracterul occidental, devenind tot mai asiatic. Creşterea cererii de energie va determina multe dintre aceste schimbări posibile din peisajul geopolitic. Nevoia recunoscută a Chinei şi a Indiei de a securiza accesul la resursele de energie va impulsiona aceste ţări să devină puteri globale, nu numai regionale, în timp ce co-dependenţa dintre Europa şi Rusia se poate consolida[36]. Rusia va fi nevoită să se apropie de UE din cauza pericolului pe care ar putea reprezenta pentru Rusia China şi India.

Un element important pe care trebuie să atragem atenţia sunt proiectele energetice realizate sau aflate în proces de realizare, care prezintă o faţetă realistă a politicii externe ruse, faţă de mesajele lansate pe canale oficiale. La 8 noiembrie 2011, este lansat gazoductul Northstream, la care participă Rusia, Germania, Olanda şi Franţa. Scopul proiectului constă în majorarea cantităţilor de gaze livrate de Rusia statele din Uniunea Europeană. Cu toate astea, unii analişti consideră că NorthStream îşi propune şi o politică de presiune asupra Bielorusiei şi Ucrainei, care au reprezentat principala zonă de tranzit a gazului până la lansarea noului proiect.

În mai 2011, Ucraina a încheiat un acord cu compania germană „RWE Supply & Trading” de livrare a gazului[37]. În acelaşi timp, ucrainenii negociază încheierea acordurilor similare cu România, Turcia şi Turkmenistan[38]. Paşii Ucrainei sunt fireşti, în condiţiile în care Rusia a anunţat că ar putea să renunţe la Ucraina în calitate de zonă de tranzit[39]. Aceeaşi soartă cu Ucraina va împărtăşi şi Republica Moldova odată cu darea în exploatare a gazoductului Southstream. Această direcţie de evoluţie a lucrurilor demonstrează că statele Uniunii Europene reprezintă un interes prioritar pentru Federaţia Rusă, iar statele din spaţiu CSI un partener secundar. Am putea prognoza că integrarea Rusiei în sistemul economic european se va intensifica, însă în acelaşi timp Rusia va căuta mijloace de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influenţă. Respectiv, ideea Uniunii Eurasiatice ar putea fi privită ca o etapă pregătitoare a statelor ex-sovietice pentru o eventuală integrare în spaţiul economic al Uniunii Europene, în care Rusia se va prezenta ca un avocat al statelor ex-sovietice în negocierile pentru aderare la UE.


[1] Alexandru Burian, Geopolitica lumii contemporane, 2003, pag.48-49

[2]

[3] Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pag. 76

[4] Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pag. 91-92

[5] Карл Хаусхофер, О геополитике, стр.373

[6] Ibidem стр. 374

[7] Sergiu Tămaş, Geopolitica, Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pag. 235

[9] Alexandr Dughin, „Bazele Geopoliticii”

[10] Claudio Mutti, “Mircea Eliade Şi Unitatea Eurasiei”  http://www.eurasia-rivista.org/mircea-eliade-si-unitatea-eurasiei/7677

[11] Ibidem

[12]Н.С. Трубецкой, Eвропа и человечество, София, 1920.

[15]  Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, p. 96.

[16] Ibidem, p.147.

[17] Ibidem, p.110.

[18] Aleksandr Dughin, op. cit, p. xxx.

[19] Проекты реформирования территориального управления в советский период http://www.terrus.ru/mono/r3/3.6.3.shtml#_ftn4

[20] А.Д.Сахаров,  Конституция Союза Советских Республик Европы и Азии http://www.sakharov-archive.ru/Raboty/Constitution.htm

[34] Декларация о евразийской экономической интеграции  http://news.kremlin.ru/ref_notes/1091

[35]От Лиссабона до Владивостока Форум. Владимир Путин рассказал о перспективах сотрудничества России и Европы http://www.rg.ru/2010/11/26/putin.html

[36] Lumea în 2020. O schiţă a viitorulu global prezentată de Consiliul Naţional de Informaţii al SUA, Cartier, 2008, pag.65-66

Proiectul „Uniunii Eurasiatice”, între utopie şi procese integraţionaliste globale reale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s