Caut rosturi într-o lume lipsită de rost. Mă mişc pe întuneric, într-o pădure întunecată şi neprietenoasă. Nici o luminiţă, niciun far. De ce mă mişc? Nu ar fi mai simplu să stau pe loc, aşteptându-mi liniştit sfârşitul? Oare statul pe loc nu înseamnă a fi stăpân pe timp, pe situaţie, care în acest fel devine mult mai previzibilă?
Acolo, departe, la cotituri, în desişuri, nu ştiu ce prăpastii mă aşteaptă, ce dihanii mă pândesc. În orice secundă, orice pas făcut de mine, poate fi ultimul. Nici măcar nu ştiu dacă există un punct final al acestei călătorii şi nici ce mă face să pelegrinez.
Aşadar, de ce mă mişc? De unde vine acest masochism existenţial? De ce mă rup de matcă, de leagăn, de viziună şi mă arunc în necunoscut?
Poate sunt un lup, care îşi caută haita sau poate sunt doar biet un miel, care se crede lup?
Noi perspective de dreapta 
poate un miel care caută ceva… să-și regăsească turma sau încearcă să-i fie călăuză…
ApreciazăApreciază