Turcia – ciocnirea vectorilor geopolitici. Între „imperiu” şi „anarhie”


erdoganProcesele social-politice din Turcia trebuie privite din două perspective:

Prima perspectivă – eternul conflict dintre tabăra conservatoare islamistă şi tabăra kemalist-modernistă. Cea dintâi are ca bază electorală locuitorii din mediul rural, clerul musulman şi oligarhia turcică, cea de-a doua – tinerii alegători din oraş, influenţaţi de cultura occidentală şi elita militară.

Între anii 60-97, în Turcia au avut loc trei lovituri de stat orchestrate de armată, care se opunea procesului de reislamizare a ţării. În urma scandalului „Ergenekon”  – presupusa organizaţie naţionalistă secretă care reunea reprezentanţi ai elitei militare, serviciile secrete şi membri ai societăţii civile, suspectată de realizarea unei lovituri de stat, Guvernul a recurs la un val de represiuni împotriva „kemaliştilor”[1]. Astfel, poziţiile taberei politice conservatoare din jurul prim-ministrului Recep Tayyip Erdoğan şi a Partidului “Dreptate şi Dezvoltare” au devenit mult mai puternice.

În urma reorientării politice a lui Erdogan spre consolidarea suveranităţii Turciei, s-a simţit şi o oarecare apropiere dintre elita militară (orientare naţionalistă, dar laicistă) şi tabăra imperialist-islamică[2]. Desigur, punctul de tangenţă a devenit ideea renaşterii „noului imperiu otoman”.

Erdogan a reuşit să obţină o istorică împăcare cu separatiştii kurzi (Partidul Muncitoresc Kurd )[3], care au servit timp de mai multe decenii drept instrument de control şi şantaj al americanilor asupra guvernului turc. Revenirea la putere a kemaliştilor (care sunt kurdofobi, de regulă), ar presupune reaprinderea focarului unui război civil în regiunea locuită de minoritatea kurdă, ceea ce ar readuce Ankara în dependenţa faţă de Washington, dacă nu chiar la desprinderea unor teritorii (cum ar fi Kurdistanul)[4]. Să nu uităm că pentru kurzi figura lui Ataturk, portretele căruia poartă astăzi manifestanţii din Istanbul, este asemănătoare figurii lui Hitler pentru evrei. După câteva luni de la semnarea acordului de pace, iată că la 3 iunie a avut primele schimburi de focuri dintre rebelii kurzi şi soldaţii turci, ceea ce ar putea fi una din primele consecinţe ale protestelor antiguvernamentale[5].

Cu toate că poziţiile forţelor politice conservatoare au devenit mai puternice, un important segment al societăţii nu vede cu ochi buni revenirea Turciei la „tradiţia otomană”, precum şi creşterea rolului islamului în societatea turcă. O bună parte a populaţiei urbane se vede orientată spre valorile occidentale şi susţine principiul statului laic. Conflictul devine şi mai profund din cauza unei diferenţe enorme dintre viaţa de la oraş şi sat. O îngrijorare a opiniei publice a trezit şi colaborarea Turciei cu lumea arabă şi cercurile islamiste în vederea susţinerii insurgenţilor din Siria, dar şi pacea istorică a autorităţilor centrale cu separatiştii kurzi, care ar putea schimba radical bazinul electoral şi sistemul politic din Turcia[6].

A doua perspectivă ţine de jocurile multivectoriale ale Turciei pe harta geopolitică e Eurasiei. În presa internaţională se vorbeşte tot mai mult despre aşa-numita politică externă „neo-otomană”, prin care Ankara se vede o putere importantă în spaţiul turcofon, lumea arabă, peninsula balcanică şi bazinul Mării Negre, fapt care deranjează în egală măsură pe americani şi ruşi[7].

În presa internaţională s-a tot vorbit despre susţinerea pe care Turcia a acordat „Frăţiilor musulmane”[8], în timpul aşa-numite „primăveri arabe”. Nu în zadar, liderii „Frăţiilor Musulmane” au criticat dur protestele masive împotriva prim-ministrului Erdogan[11] .

În paralel Ankara şi-a aprofundat relaţiile cu Iranul, zădărnicind în cadrul NATO[9] orice tentative de a defini Iranul ca duşman comun al blocului militar[10].  În plus, turcii au zădărnicit tentativa americanilor de a supune controlului exclusiv asupra scutului antirachetă de pe teritoriul său, insistând ca acesta să fie administrat de un comandament mixt din cadrul blocului. Turcia a fost cea care s-a opus transmiterii informaţiilor obţinute de radarul scutului antirachetă Israelului[12]. În cadrul unei vizite la Teheran, în martie 2012, prim-ministru Erdogan şi ministrul turc de externe Davutoglu au declarat că radarele NATO ar putea fi demontate timp de şase luni dacă nu vor fi respectate condiţiile impuse de Turcia[13].

Este foarte probabil ca în cazul în care această tendinţă va fi păstrată, ieşirea Turciei din blocul NATO ar fi o chestiune inevitabilă în apropiatele 10-20 de ani, exact aşa cum o făcuse cândva Franţa sub guvernarea lui Charles De Gaulle în anul 1966[14]. Este adevărat că peste doi ani, studenţii anarhişti şi neomarxişti au ieşit pe străzile Parisului, determinând liderul francez să se retragă pentru totdeauna din politică.

Turcia şi-a propus să controleze coridoarele energetice dinspre Iran spre Europa, devenind un jucător important pe continentul eurasiatic, ceea ce nu putea fi tolerat de unii actori internaţionali, care şi-ar dori însuşirea acestei turte dulci. În primul rând este vorba de interesele Israelului şi SUA. Astfel, presa arabă comunică faptul că administraţia americană deja planifică construcţia unui gazoduct care va alimenta Europa cu gaze naturale din Qatar şi va tranzita Israelul şi Turcia.  Desigur, o piedică serioasă devine aici aşa-numitul proiect „Conducta Islamică”, demarat odată cu semnarea unui acord trilateral – Iran, Iraq, Siria la 25 iulie 2011[15], precum şi grupurile de interese din Turcia care sunt interesate în exploatarea gazului din Iran. Este de notat că astăzi 90 la sută din gazele naturale ale Turciei sunt importate din Iran. Turcia reprezintă al doilea partener economic al Iranului după Rusia[16].

„Conducta islamică” promite a fi una din cele mai mari proiecte energetice din lume, având capacitatea de 110 milioane de metri cubi pe zi sau 40 miliarde de metri cubi de gaze pe an, în timp ce proiectele americane „Nabucco Vest” sau TANAP au capacitatea de 20 miliarde de metri cubi pe an. Conducta islamică urma să exporte gaze naturale în Siria şi întreaga lume islamică, în ciuda embargoului impus Iranului de către Uniunea Europeană şi SUA. În acest fel, Iranul ar urma să devină unul din cei mai importanţi jucători de pe continentul eurasiatic[17].

Unul din cei mai mari nemulţumiţi de realizarea proiectului „Conducta islamică” este Qatar şi Arabia Saudită, care acordă şi sprijin financiar rebelilor sirieni. În acelaşi timp, proiectul vine în contradicţie cu interesele Rusiei, Turciei şi SUA, care doresc să controleze coridoarele energetice spre Europa. Unele state membre ale UE – Grecia şi Bulgaria deja beneficiază de gazul iranian[18]. Iată de ce a fost straniul faptul că şefii diplomaţiilor statelor Uniunii Europene au adoptat la 15 octombrie 2012 a unui pachet de sancţiuni împotriva Iranului, care presupun şi interzicerea importului de gaze naturale[19].

Turcia s-a implicat foarte activ în susţinerea atât în aşa-numitele „primăveri arabe”, cât şi sprijinirea insurgenţilor sirieni. Pe de o parte Turcia doreşte să deţină monopolul asupra tranziţiei de gaze, pe de altă parte doreşte păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor sale cu Iran[20].

„Conducta islamică” naşte şi anumite contradicţii religioase. Statele cu tradiţie islamică sunită tind să vadă în proiectul iranian o „dominaţie a shiiţilor”. Iată de ce fenomenul fundamentalismului islamic este exploatat activ în lupta împotriva unor regimuri laice, care nu văd nicio problemă în colaborarea economică cu Iranul.

O altă problemă regională a fost creată prin semnarea unui acord dintre compania turcă de stat Turkish Petroleum, compania ExxonMobil şi Guvernul Regional Kurd, care exploatează în comun resursele de petrol din zona de nord a Iraqului, locuită de minoritatea kurdă, care dispune de o largă autonomie. În opinia administraţiei americane, „un astfel de proiect ar putea ameninţa integritatea teritorială a Iraqului”. Washingtonul s-a arătat vădit iritat de faptul că companiile turceşti exploatează petrolul iraqian „fără a cere permisiunea guvernului central de la Bagdad”. Drept răspuns, reprezentanţii turci au replicat americanilor că doar SUA, în calitatea ei de forţă ocupantă, este responsabilă de toate conflictele teritoriale şi religioase din interiorul Iraqului[21].

Temerile Iraqului ar fi deplin justificate, întrucât Turcia visează de mai mult timp unificarea kurzilor sub autoritatea sa. În anul 2007, potrivit unui raport al „International Crisis Group”, liderii kurzi din Iraq şi-ar dori să intre în componenţa Turciei[22]. Autorităţile turcice au supus criticii raportul, însă astăzi o astfel de perspectivă pare mult mai reală.

La sfârşitul anului 2011, Turcia a dat acordul pentru construcţia pe teritoriul său a gazoductului „South Stream”[23], fapt care a trezit un motiv în plus pentru creşterea nemulţumirilor Washingtonului.

Concluzii

În acest context, rostul unei revolte populare îndreptată împotriva lui Erdogan devine tot mai clar. Desigur, ele nici nu pot avea acel stil şi acea strategie asemenea „primăverii arabe”, însă nu trebuie să ignorăm faptul că instituţia americană este în lista statelor din Orientul Mijlociu în care îşi desfăşoară programele sale National Endowment for Democracy[24]. Este adevărat că SUA nu a îndrăznit niciodată să organizeze sau să susţină în mod deschis revolte populare în cadrul unui stat membru NATO, ceea ce m-ar face să cred că metodele de influenţare a Turciei vor fi total diferite, indirecte şi mult mai abile faţă de cele din ţările arabe.

Acţiunile de protest au devenit un motiv de încordare dintre Washington şi Ankara. Astfel, ministrul de externe al Turciei Davutoglu s-a grăbit să-şi exprime nemulţumirea faţă de atitudinea exprimată de către reprezentanţii SUA în legătură cu manifestaţiile de stradă[25].

Dacă este să credem cifrelor, Turcia nu este ameninţată de o intervenţie a armatei. Peste 80 la sută din respondenţii care au participat la un sondaj, au declarat că nu ar fi deacord cu o lovitură de stat din partea armatei, în timp ce doar 5 la sută ar sprijini o intervenţie armată pentru răsturnarea actualei guvernări[26].

De schimbarea politicii externe, care e orientară spre consolidarea suveranităţii, independenţei, dar şi lărgirea sferelor de influenţă ar fi cointeresată mai multă lume, chiar şi partenerii săi cei mai apropiaţi. Nimeni nu are nevoie de un „jandarm” nou în Orientul Mijlociu. Dacă am vorbi de state, ar trebuie să menţionăm: SUA, Israelul, Rusia, Arabia Saudită, Qatar (care sunt jucători mai vechi în această zonă), dar în mai mare măsură diverşi actori nestatali, companiile energetice care duc o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru controlul asupra resurselor energetice şi coridoarelor de tranzit. Desigur, o răsturnare radicală a situaţiei este puţin probabilă, însă protestele masive ar putea lasă o rană adâncă în viaţa politică din Turcia. Începând cu anul viitor, în Turcia va intra în vigoare noua Constituţie, conform căreia ţara va trece la un regim prezidenţial. În acelaşi an vor avea loc şi alegerile prezidenţiale, în cadrul căreia Erdogan speră să iasă învingător[27]. Erdogan a făcut prea multe mize politice şi geopolitice periculoase pentru a-şi permite luxul de a pierde. Politicile externe multivectoriale nu au fost niciodată privite cu ochi buni de mai marii lumii. Astăzi, Turcia alege între imperiu şi anarhie.


Turcia – ciocnirea vectorilor geopolitici. Între „imperiu” şi „anarhie”

2 gânduri despre &8222;Turcia – ciocnirea vectorilor geopolitici. Între „imperiu” şi „anarhie”&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s