Despre amintiri şi schimbări


timpulOmul nu poate suferi situaţia în care lumea se află în schimbare continuă şi rapidă, fără a păstra un lanţ al continuităţii. Oamenii apar şi dispar din viaţă, de parcă ar fi umbrele unui cinematograf de la începutul secolului XX. Avem nevoie de o istorie – de ceva ce ne leagă mereu de anii trecuţi: de clădirile copilăriei sau tinereţei, de obiectele şi persoanele care îţi aduc aminte de clipele triste şi vesele. Omul reprezentă totaltarea trăirilor sale pe parcusul vieţii, iar tot ceea ce îi aminteşte de trecutul său, reprezintă ambientul lui spiritual. O jucărie din copilărie, o poză a celor care nu mai sunt, o alee a unui parc unde ai mărturisit cuiva „o mare taină”, sunt aparent nişte chestiuni banale, dar care devin foarte importante pentru un om pentru care trecutul oferă un rost existenţei.

Cum te poţi simţi de fiecare când eşti nevoit să începi viaţa de la zero şi nimeni, nimic nu te mai leagă de trecut? Ce simţi când revii pe strada sau oraşul în care ai trăit şi nu regăseşti nimic din ceea ce a fost? E un sentiment apăsător al unui om care a rămas singur pe un planetă pustie, într-un univers pustiu. Ruperea bruscă de trecut este asemănătoarea unei morţi sufleteşti.  În acest sens care pleacă undeva departe de noi, alegând să-şi ducă existenţa undeva în locuri străine, sunt nişte oameni morţi, pentru că ei au renunţat la tot ce le defineşte fiinţa. Poate ei vor fi fericiţi pentru că au ceva mai multă mâncare şi un loc mai cald, însă viaţa lor va înceta să mai aibă un sens. Un om fără ceea ce îi aminteşte de trecut, devine un om mort.

În acelaşi timp, omul nu poate suferi lipsa unor schimbări, când totul din jur devine prea plictisitor şi de nesuferit. Viaţa înseamnă mişcare, iar repausul nu poate aduce decât moarte. Tot ce ar părea că este drag nouă, devine lipsit de valoare, întrucât nu conştientizăm că ne-ar putea lipsi. Sentimentul posibilităţii de a pierde ceva, exact ca şi sentimentul morţii, ne face să valorificăm orice clipă al vieţii. Gândul că am putea pierde fiinţa iubită ne face să iubim necontenit. Fără frică de moarte şi fără schimbări care i-ar inocula sentimentul de nesiguranţă, omul este incapabil să iubească.

Oare este vorba de o dublă natură a omului? Pe de o parte ne dorim schimbări, dar pe de altă parte fugim de schimbare ca dracul tămâie. În cele din urmă, cum am putea să împăcăm aceste două extremităţi? Probabil nu ar avea sens să pierdem timpul pentru a inventa formule miraculoase. Adevărul este că viaţa este o luptă – cu lumea din jur şi cu noi înşine.

Viaţa capătă sens atunci când luptăm pentru ceea ce reprezintă pentru noi cu adevărat o valoare, lăsând la o parte grija cotidiană de supravieţuire sau mărire a situaţiei economice. Suntem cu adevărat împliniţi atunci când putem decide ce trebuie să rămână în viaţa noastră şi ce trebuie să dispară.

Cel mai trist este atunci când omul îşi trăieşte viaţa în afara bucuriilor şi tristeţelor, închis între patru pereţi ale unui birou, executând ordinile unui şef nesuferit. Un astfel de om nu are trecut, pentru că viaţa lui fuge pe alături. El îşi vinde timpul timpul preţios al vieţii sale, în schimbul unor mărunţişur care nu au nicio însemnătate în viaţa lui (hrană, haine, telefon mobil, servicii comunale etc.). La finalul vieţii el nici nu mai are ce-şi aminti. El este asemenea unui individ cu creierul spălat de orice amintire, ca şi cum nici nu ar mai fi trăit.

Despre amintiri şi schimbări

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s