Nou serial istoric rusesc despre Petre Leşcenco cântăreţ român de origine rusă


leschenko_2_800În ultimul timp, ruşii filmează tot mai multe seriale istorice dedicate diferitor personalităţi din istoria şi cultura rusă. Unul din ultimele –  „Petre Leşcenco. Tot ce a fost” („Пётр Лещенко. Всё, что было…”), vizează şi istoria României. Rolul marelui cântăreţ este jucat de Constantin Habenski, cunoscut publicului românesc şi pentru rolul lui Kolceak în filmul „Amiralul”. Printre actori întâlnim şi un  basarabean – Sergiu Bâzgu, care joacă rolul evreului Daniil Zelţer, impresarul lui Leşcenco.  Acţiunea centrală are loc în jurul interogării lui Leşcenco în închisoarea din Constanţa de către trupele sovietice. În timpul interogării, acesta îşi aminteşte cele mai importante momente din viaţă, trăite la Chişinău,  Bucureşti şi prin oraşele europene. Filmările serialului au fost realizate în Lvov, Odessa şi Moscova, aşa că nu aşteptaţi să vedeţi străzi şi clădiri cunoscute.

Filmul relevă drama nostalgiei ruşilor refugiaţi în România după Rusia ţaristă,  care ar avea continuitate prin URSS. Spre marea lor dezamăgire, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ei au descoperit că acea Rusie imaginară, la care visau, nu mai există, iar ei sunt străini şi duşmani pentru acel loc pe care îl considerau „Patrie istorică”.

Pentru cei care nu cunosc personalitatea lui Leşcenco, prezint mai jos, câteva extrase din Wikipedia:

Petre Leșcenco s-a născut la 2 iunie 1898 în satul Isaevo, în apropiere de Odesa din Gubernia Herson, Imperiul Rus (azi în Ucraina într-o familie extrem de săracă. Mama lui Petre fiind necăsătorită s-au făcut diferite ipoteze cu privire la tatăl său. Cea mai verosimilă este că tatăl lui Piotr era moșierul din localitate. În 1909, mama lui s-a măritat cu Alexandru Alfimov și Petre a plecat cu mama și tatăl său vitreg la Chișinău. Petre a fost trimis la o școală parohială unde profesorii au constatat că are o voce bună și l-au înscris în corul eparhial, unde a învățat să cânte. Tatăl său vitreg cânta la muzicuță și la ghitară și dându-și seama de talentul artistic al fiului său vitreg i-a dăruit ghitara sa. În perioada în care era elev, Petre a reușit să învețe singur să cânte la ghitară.

În 1915, în vârstă de 17 ani, Petre se înscrie la școala de ofițeri din Chișinău. În anul următor este trimis pe front cu gradul de subofiţer. Revoluția din 1917 îl prinde într-un spital, unde fusese internat după ce fusese rănit pe front.  După unele relatări ale unor ofițeri din armata albă, în 1919, Leșcenco ar fi participat la Războiul Civil Rus de partea forțelor contrarevoluționare, în calitate de ofițer într-un regiment al Cazacilor din Kuban. După înfrângerea armatei albe ar fi fost evacuat din Crimeea și s-ar fi refugiat în insula Rhodos unde s-ar fi familiarizat cu muzica țigănească. Nu există dovezi care să confirme aceste relatări.

Familia lui Petre Leșcenco rămâne la Chișinău. În 1917 se naște sora lui Valentina, iar în 1920 a doua soră Ecaterina.

Având cetățenia română în calitate de locuitor al Basarabiei Leșcenco revine în România. Duce o viață grea având diferite activități ocazionale: tâmplar, dirijor de cor la catedrala din Chișinău, ospătar și altele. A mai cântat la ghitară în pauzele dintre spectalolele cinematografelor „Orpheum” și „Suzana”. Apoi intră în contact cu un grup de tineri de la teatrul din Chișinău și este activ în promovarea noilor dansuri la modă, printre care și Lezghinka care este dansat în pauzele de la cinematograful „Orpheum”. Ulterior Petre Leșcenco face diferite turnee în orașele din Basarabia.

în 1925 Petre Leșcenco pleacă la Paris, unde apare într-un spectacol muzical, cântând la balalaică. Apoi, îmbrăcat într-o haină de cerchez dansa o lezghinka cu un pumnal în dinți, pe care, în cele din urmă îl înfigea în podea. Numărul a avut un succes remarcabil. Dorind să-și îmbunătățească tehnica de dans, se încrie la școala de balet a balerinei Vera Trefilova, fostă solistă a Teatrului Mariinski. Aici o întâlnește pe Zinaida Zakit, o dansatoare letonă din Riga.

În 1932, soții Leșcenco se reîntorc pentru ultima oară la Chișinău unde Petre Leșcenco dă două reprezentații. Apoi se mută împreună cu părinții și surorile sale la București, unde se simțea mai bine decât la Riga unde, având în vedere că nu vorbea letona, exceptând contactele sale cu comunitatea exilaților ruși, avea nevoie de un translator.

În 1935, cu capitalul strâns din exploatarea restaurantului său, Petre Leșcenco deschide un nou restaurant de lux, „Barul Lescenco”, pe Calea Victoriei. Restaurantul este frecventat atât de persoanele de vază din emigrația rusă cât și de elita societății din Bucuresti. În restaurant cânta o orchestră mare și dansau cele două surori ale sale, Valentina și Ecaterina, pe care le instruise Zinaida Zakit. Totuși partea importantă a spectacolului de la „Barul Leșcenco” o constituia programul lui Petre Leșcenco. Dintre sărbătoririle care au avut loc la acest bar, merită o mențiune specială dineul dat la 7 februarie 1937 în cinstea lui Feodor Șaliapin, cu prilejul vizitei acestuia la București.

În octombrie 1941, Petre Leșcenco a primit ordin de concentrare urmând să se prezinte la Regimentul 16 Infanterie din Fălticeni, unde fusese repartizat. Considerându-se de naționalitate rusă, nu voia să lupte împotriva conaționalilor săi și se sustrage din diferite pretexte, continuând să concerteze la restaurantul său. Se prezintă la Fălticeni abia după trei convocări, fiind judecat de un tribunal militar pentru dezertare. Fiind artist, i s-a aprobat mobilizarea pe loc, cu avertizarea că, în cazul unui nou ordin de concentrare, neprezentarea avea să aibe urmări mult mai severe.

În decembrie 1941, după cucerirea Odesei de către trupele române. Viktor Alekseievici Seliavin, directorul operei din Odesa îl invită pe Victor Leșcenco să dea o serie de concerte. Deși toate biletele fuseseră vândute, Leșcenco și-a amânat vizita, fiindu-i teamă că va fi din nou concentrat. În martie 1942, el a primit însă permisiunea de la Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei să-și efectueze turneul, sosind la Odesa în luna aprilie a aceluiași an. La cererea autorităților române, concertele sale trebuiau să cuprindă și melodii interpretate în limba română.

După intrarea trupelor sovietice în București, la 31 august 1944, Petre Leșcenco începe să dea concerte pentru trupele sovietice. Totuși, primele sale concerte au fost primire cu multă răceală de spectatorii sovietici, fapt care l-a mâhnit profund pe Leșcenco. Deoarece era considerat un artist decadent, se pare că activiștii politici dăduseră instrucțiuni clare că Leșcenco nu trebuie să fie aplaudat. Atmosfera s-a schimbat după ce la concertele lui Leșcenco au participat mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, care au fost foarte impresionați de reprezentații. Pe de altă parte, discurile cu cântecele lui erau cumpărate în număr foarte mare de ofițerii Armatei Roșii care se aflau în România. Leșcenco a ajuns să fie protejatul generalului Vladimir Ivanovici Burenin, comandatul garnizoanei din București a armatei sovietice. Într-o perioadă de trei ani, el a dat peste o sută de concerte pentru armata sovietică, în săli de concert, în cazărmi sau în spitale.[6] Repertoriul său s-a modificat, a renunțat la tangourile și foxtroturile care îi asiguraseră faima și a început să cânte mai mult romanțe și cântece populare rusești, în marea lor majoritate cântece triste.

Familia soției sale s-a întors la Odesa. După război, Gheorghi Belousov s-a întors acasă foarte bolnav. Foarte nemulțumit de căsătoria fiicei sale, el a refuzat să intre în contact cu ea și a interzis și celorlalți membri ai familiei să întrețină corespondență cu ea.

Din 1948 Petre Leșcenco a cântat în diferite restaurante și cinematografe din București, uneori împreună cu soția sa. Mai dădea reprezentații în diferite teatre de revistă din București și din provincie. Totuși, în perioada ocupației sovietice, publicul românesc aprecia mai puțin spectacolele cu muzică rusească. Cu toate că mulți dintre prietenii lor reușiseră să plece din România, Petre Leșcenco a refuzat categoric să urmeze sfaturile prietenilor săi și să fugă în occident. Existau însă indicii că situația familiei Leșcenco devenea periculoasă: soției sale i se retrăsese cetățenia română și era considerată rezidentă străină în România. Deoarece trăise în URSS, Vera își dădea mai bine seama de pericolul situației în care se afla, dar ea nu concepea posibilitatea de a pleca singură, fără Petre. Deși, după primele întâlniri cu reprezentanții sovietici, Leșcenco declarase categoric că nu avea intenția de a se stabili în Uniunea Sovietică, el și-a schimbat ulterior părerea.[7] Evenimentele s-au precipitat după ce, în mod neașteptat, Petre Leșcenco, considerându-se de naționalitate rusă, i-a scris lui Iosif Visarionovici Stalin solicitând să i se aprobe cetățenia sovietică și dreptul de a se întoace în URSS. Motivația acestui demers este greu de determinat, având în vedere că i se spusese direct că, în Uniunea Sovietică, soția sa Vera era considerată o trădătoare.

În martie 1951 primește un răspuns favorabil cererii sale de repatriere. După câteva zile, la terminarea unui concert la Brașov, în ziua de 26 martie 1951, este arestat de organele de securitate, pare-se la cererea autorităților sovietice. Vera Leșcenco primse doar cu câteva zile înainte înștiințarea că permisul ei de ședere în România expira la 31 decembrie 1951.

Vera Leșcenco s-a decis să facă apel la generalul Burenin, care nu era doar un admirator al lui Petre Leșcenco și care fusese oaspetele lor de multe ori. Vera s-a dus la Burenin împreună cu Valentina, sora lui Petre Leșcenco. Generalul le-a primit cu multă amabilitate, a părut surprins de vestea arestării și le-a asigurat că se va interesa și va luat toate măsurile pentru eliberarea lui Petru, promițând că le va informa telefonic de rezultatele demersurilor sale. Abia după ce a constatat că nu a primit niciodată telefonul promis și-a dat seama că arestarea lui Petre Leșcenco fusese posibilă doar cu cooperarea totală a autorităților sovietice.

Sperând că Petre Leșcenco va fi în curând eliberat, ea a încheiat un contract să cânte la restaurantul « Mon Jardin «  de pe Calea Dorobanți din București, unde concerta o orchestră de muzicieni basarabeni, ignorând sfaturile de a pleca din capitală.

Imediat după arestare, Petre Leșcenco a fost ținut într-o închisoare la București, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După nouă luni, Vera Leșcenco a reușit să obțină permisiunea de a-l vedea la vorbitor. A fost ultima dată când cei doi soți s-au mai văzut.

La scurt timp după aceea, a fost arestată și Vera Leșcenco. A fost dusă în Uniunea Sovietică și, la 5 august 1952, tribunalul din Dnepropetrovsk a condamnat-o la moarte pentru trădare și pentru căsătoria cu un cetățean străin fără permisiunea autorităților sovietice. Pedeapsa a fost apoi comutată la douăzeci și cinci ani de închisoare. A fost deținută în lagărul Ivdellag din apropiere de orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, la 525 km nord de Ekaterinburg. Vera Leșcenco a fost eliberată la 12 iulie 1954.

Petre Leșcenco a murit la 16 iulie 1954 în spitalul penitenciar din Târgu Ocna. Există mai multe versiuni referitoare la moartea sa: conform uneia dintre ele, moartea sa a fost provocată de otrăvirea din cauza unor produse alimentare alterate, după alta de un ulcer stomacal perforat. În sfârșit, după unele relatări, ar fi fost bătut până la moarte de gardienii din închisoare pentru că a refuzat să cânte pentru ei. Locul de înhumare nu este cunoscut.

Vera Leșcenco a încercat zadarnic timp de mulți ani să afle ceva despre soarta soțului ei. A reușit doar să afle că a murit, fără alte detalii. Nici după răsturnarea regimului comunist din România în 1989 autoritățile române nu i-au furnizat informațiile cerute. Toată viața ei a trăit cu amintirea celor 8 ani cât fusese măritată cu Petre Leșcenco, înainte de a fi arestat. În 2009 a reușit să publice un volum despre Petre Leșcenco. Vera Leșcenco a murit scurt timp după apariția acestui volum, la 18 decembrie 2009, la Moscova

Nou serial istoric rusesc despre Petre Leşcenco cântăreţ român de origine rusă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s