Utopia – o tumoare cancerigenă pe suflet


În filosofia lui Platon, există o parabolă al peşterii, prin care filosoful explică natura iluziilor în care trăieşte omul: câţiva oamenii sunt închişi şi legaţi într-o cavernă, având posibilitatea să privească doar într-o singură direcţie. Pe peretele din faţa lor, umbrele proiectează în lumina focului nişte chipuri. Oamenii din peşteră într-atât se obişnuiesc cu aceste chipuri, încât le consideră singură realitate posibilă.

Iată că viaţa noastră pământească reprezintă această peşteră, în care iluziile sunt luate drept singurul adevăr posibil. Dar mai grav este că atunci când conştientizăm foarte bine ce este minciuna, însă insistăm în mod pervers să credem în ea, înăbuşind anumite voci interioare care ne previn asupra înşelării noastre. Pentru omul slab în duh, minciuna este singura alinare şi o garanţie a confortului fizic şi psihologic.  În acest scop, am inventat şi o categorie de oameni pe care îi plătim ca să ne înveţe să ne autoînşelăm – psihologii.

Cele mai multe minciuni, omul îşi spune sie însuşi. În acest fel, el nu îşi arată decât ura faţă de propria sa fiinţă, demonstrând cât de slab este omul atunci când este lăsat pe seama propriei sale conştiinţe. Astfel, dintr-un nihilism metafizic, omul a inventat „utopia” – paradisul terestru, locul unei vieţi sociale şi economice cu maxim confort şi minim stres. Dintr-o minciună individuală, utopia a devenit o mare minciună colectivă, înglobând întreaga umanitate într-un „matrix”. Într-un mod paradoxal, dragostea pentru a umanitate a devenit, în esenţă, o ură distructivă, pentru că dragostea şi minciuna nu pot trăi sub acelaşi acoperiş.

Adevărata dragoste se manifestă prin adevăr, chiar dacă acest adevăr aduce durere, suferinţă şi moarte. Poate pentru unii acest lucru sună oribil, însă respingerea acestor realităţi, care sunt parte indinspensabilă a vieţii şi au ca scop menţinerea în trezvie a minţii şi sufletului, nu este o mai mare înşelare? Oare dacă amintit fiinţei pe care o iubim că este muritoare, nu ne exprimăm mai multă dragoste decât atunci când o convingem că nu va muri niciodată? Dacă creştem un copil izolat de restul lumii, în plăceri şi desfătări – el nu va mai putea trăi în lumea reală, când părinţii nu vor mai fi aproape. Oare în acest fel părinţii nu îşi exprimă  lipsa de dragoste adevărată pentru propria lor progenitură?

Negarea morţii nu ne eliberează de ceea ce este inevitabil, refuzul suferinţei nu ne poate elibera de suferinţă. Dimpotrivă, acceptarea lor ne face mai puternici şi liberi, în timp ce utopia totalitară ne face mai vulnerabili şi încătuşaţi, pentru că trăim mereu cu frica de a nu ieşi din zona confortului şi iluziilor.

Viaţa omului este un test de rezistenţă, în care adevărată fericire se dobândeşte prin acceptarea luptei şi jertfei. Doar trecuţi prin foc şi sabie viaţa noastră şi sufletul nostru pot dobândi cu adevărat un rost şi valoare, pentru ca atunci când tragem linie la sfârşitul vieţii, să nu simţim decât pace în sufletul nostru atunci privim în urmă.

Utopia – o tumoare cancerigenă pe suflet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s