Ivan Iliin: „Despre fascism”


Iljin02Ivan Alexandrovici Iliin (28 martie 1883 – 21 decembrie 1954), filosof, scriitor şi publicist rus, adeptul mişcării albgardiste şi critic al puterii comuniste din Rusia.

În emigraţie se alătură cercurilor monarhiste, era apropiat tradiţiei intelectuale slavofiliste, rămânând până la sfârşitul vieţii un convins antibolşevic şi anticomunist.

Viziunile lui Iliin au avut influenţă majoră asupra unor intelectuali precum Alexandr Soljeniţân.

În 1922, a fost expulzat din ţară de puterea sovietică pentru activitatea sa anticomunistă, refugiindu-se în Germania.

Fiind constrâns de Gestapo, se refugiază în Elveţia în 1938, unde îşi continuă activitatea cu susţinerea financiară a lui Serghei Rahmaninov.

Până în anii 90, numele lui Iliin a fost tabu. Abia în perioada 1993-2005, în Rusia sunt publicate lucrările sale într-o colecţie de 28 de volume.

În anul 2005, rămăşiţele lui Iliin sunt reînhumate la mănăstirea Donskoi din Moscova. 

***

Fascismul este un fenomen complex, multidimensional şi, istoric vorbind, nu este nici pe departe expirat. El conţine atât elemente sănătoase, cât şi bolnave, vechi şi noi, cele care contribuie la înălţarea statului şi cele care distrug statul. Iată de ce în aprecierea lui este nevoie de foarte mult pragmatism şi dreaptă judecată. Totodată, pericolele lui trebuie analizate de-a fir a păr.

Fascismul a apărut ca reacţie la bolşevism, ca o concentrare a forţelor de dreapta, apărătoare a statalităţii. În timpul expansiunii haosului de stânga şi a totalitarismului de stânga – acest fenomen a fost unul sănătos, necesar şi inevitabil. O astfel de concentrare va contiua, chiar şi în statele cele mai democratice: în momentul  pericolului naţional, forţele sănătoase ale poporului întotdeauna se vor concentra asuprea unei forme dictatoriale şi apărătoare a statalităţii. Aşa a fost în Roma, aşa a mai fost în noua Europă, aşa va fi întotdeauna.

Luptând împotriva totalitarismului de stânga, fascismul a avut dreptate, pentru că a căutat să realizeze reforme social-politice drepte. Aceste căutări puteau fi eficiente şi ineficiente: era greu să rezolvi astfel de probleme şi primele tentative nu puteau evita eşecuri. Însă, preăntâmpinarea valului de psihoză socialistă, prin măsuri sociale, prin urmare antisocialiste, era absolut necesar. Aceste măsură se coceau de mult timp şi nu mai era timp de zăbovit.

În sfârşit, fascismul avea dreptate, pentru că izvoră din sentimentele naţional-patriotice, fără de care niciun popor nu-şi poate afirma existenţa şi nici să-şi creeze propria cultură.

Însă, în rând cu toate acestea, fascismul a comis şi un şir de greşeli enorme, care i-au determinat fizionomia politică şi istorică, oferind numelui său o imagine odioasă, pe care o exploatează duşmanii lui. Iată de ce pentru viitoarele mişcări sociale şi politice trebuie ales alt nume. Iar dacă cineva îşi va numi mişcarea cu numele vechi („fascism” sau „naţional-socialism”), acest lucru va fi înţeles ca tentativă de a reînvia toate lacunele şi greşelile fatale ale trecutului.  Aceste lacune şi greşeli constau în următoarele:

  1. Areligiozitatea. Atitudinea ostilă faţă de creştinism şi religie, mărturisire şi biserici.
  2. Crearea unui totalitarism de dreapta, pentru o ordine presupus „ideală”.
  3. Instaurarea monopolului de partid şi a corupţiei şi demoralizării care emană din aceasta.
  4. Radicalizarea naţionalismului şi şovinismului militant („grandomania” naţională).
  5. Amestecul reformelor sociale cu socialismul şi alunecarea prin totalitarism în etatizarea economiei.
  6. Căderea în cezarismul idolatru cu toată demagogia lui, cu tot servilismul şi despotia sa.

Aceste greşeli au compromis fascismul şi au ridicat împotriva lui confesiunile, partidele, popoarele şi statele, ceea ce a dus la un război la care nu a putut face faţă şi care l-a distrus. Misiunea lui cultural-politică a eşuat şi stihia stângistă s-a revărsat cu o putere şi mai mare.

1. Fascismul nu trebuie să ocupe poziţii ostile creştinismului şi oricărei alte religii. Regimul politic, care atacă biserica şi religia, provoacă o sciziune în sufletele cetăţenilor, subminează din rădăcină conştiinţa morală şi începe să pretindă la o funcţie religioasă, ceea ce e o nebunie. Mussolini a înţeles curând, că într-o ţară catolică puterea politică are nevoie de un concordat corect cu Biserica Catolică. Hitler, cu divinizarea propriei personalităţi, nu a înţeles până la urmă că urmează calea antihristului, urmând exemplul bolşevicilor.

2. Fascismul ar fi putut evita un regim totalitar: el putea să se rezume la o dictatură autoritară, destul de solidă pentru a) eradicarea bolşevismului şi comunismului şi b) oferirea religiei, presei, ştiinţe, artei, economiei şi partidelor necomuniste libertatea de gândire şi creaţie în măsura loialităţii lor politice.

3. Instaurarea monopolului de partid niciodată şi nicăiurea nu duce la bine: cei mai buni oameni se vor da la o parte, iar cei mai răi vor năvăli în partid; pentru  că cei mai buni oameni gândesc independent şi liber, iar cei mai răi sunt gata să se acomodeze la orice, de dragul succesului în carieră. Iată de ce partidul monopolist trăieşte în autoînşelare : iniţiind „o selecţie calitativă”, ea cere „unanimitate în gândire”; impunând această condiţie pentru exercitarea capacităţilor politice şi juridice, ea cheamă oamenii  la comportamente absurde şi făţărnicie; în acest fel, ea deschide porţile în faţa a tot felul de idioţi şi ipocriţi, parveniţi şi carierişti: nivelul calitativ al partidului cade şi la putere vin tot felul de simulanţi, corupţi, prădători, speculanţi, terorişti, linguşitori şi trădători. În consecinţă toate neajunsurile sistemului de partid cunosc o intensitate maximă; monopolul de partid este mai rău decât concurenţa dintre partide (lege, cunoscută nouă în comerţ, în industrie şi în construcţie culturală).

„Fasciştii” ruşi nu au înţeles aceste lucru. Dacă acestora le va reuşi vreodată să ajungă la putere în Rusia (ferească-ne Dumnezeu), ei vor compromite toate ideile sănătoase de stat şi se vor prăbuşi ruşinos.

4. Fascismul nu trebuie să cadă în capcana „grandomaniei”, să urască alte rase şi naţiuni, să încerce să le cucerească şi să le nimicească. Stima de sine nu este egal cu mândria; patriotismul nu cheamă la cucerirea universului; a elibera poporul tău nu înseamnă să cucereşti sau să-ţi nimiceşti vecinii. A ridica pe toţi împotriva propriului tău popor, înseamnă nimicirea lui.

5. Limita dintre socialismul şi reforme sociale are semnificaţii principale adânci. A păşi peste această limită, înseamnă compromiterea reformei sociale. Trebuie să reţinem că socialismul este antisocial, iar dreptatea socială şi eliberarea socială nu tolearează nici socialism, nici comunism.

6. Una din cea mai mare greşeală a fascismului a fost renaşterea cezarismului idolatru. „Cezarismul” este opus monarhismului. Cezarismul este fără de Dumnezeu, fără responsabilitate şi despotic; el dispreţuieşte libertatea, dreptul, legalitatea, justiţia şi drepturile individuale ale oamenilor; el este demoagogic, terorist şi mândru de sine; el cere adorare, „glorificare” şi închinare, el vede în popor doar prostime şi îi exploatează patimile; el este amoral, războinic şi crud. El compromite principiul autoritarismului şi autocraţiei, pentru că scopurile sale nu sunt cele ce ţin de stat sau naţiune, ci personale.

Franco şi Salazar au înţeles aceste lucruri şi încearcă să evite aceste greşeli. Ei nu îşi numesc regimurile „fasciste”. Să sperăm că patrioţii ruşi se vor gândi asupra greşelilor fascismului şi naţional-socialismului până la urmă şi nu le vor mai repeta.

Ivan Iliin: „Despre fascism”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s