Despre problema „rutierelor”


De vreo săptămână problema aşa-numitelor „maxi-taxi” (cunoscute mai mult în regionalismul basarabean ca „rutiere”, în spaţiul ex-sovietic – „marşrutca„, în engleză „share taxi”), a devenit cea mai discutată problemă. Snobii au găsit un moment prielnic să-şi demonstreze aversiunea faţă de „transportul neeuropean”, iar susţinătorii lui Chirtoacă au declanşat campanie pentru lichidarea acestor mijloace de transport, fără să mai explice populaţie, ce paşi ar urma după o ipotetică dispariţie a rutierelor.

În acelaşi timp, adevărata problemă a transportului urban nu sunt rutierele, ci troleibuzele şi autobuzele, care nu au capacitatea de a face faţă fluxului de transport şi nici să acopere toate arterele oraşului.  Din anii 90, situaţia în acest domeniu nu a evoluat destul de mult, însă necesităţile oraşului au crescut într-un ritm mult mai rapid decât ritmul în care s-a dezvoltat transportul urban.

Rutierele au venit ca o soluţie temporară pentru conexiunea zonelor periferice ale oraşului cu zona centrală. În câteva decenii, rutierele au reuşit să schimbe faţa municipiului. Cei care trăiesc de ceva ani în Chişinău, probabil nici nu îşi pot imagina că în unele zone a oraşului accesul era foarte anevoios şi aveau o proastă faimă. La apariţia microbusurilor, oraşul a crescut şi a devenit mai dinamic, iar asta a impulsionat şi o anumită înflorire economică a unor cartiere. Unele zone ale oraşului, care erau în trecut de proastă faimă, au devenit mai solicitate pe piaţa imobiliarelor.

Soluţia părea perfectă, aşa că autorităţilor nu se prea oboseau să mişte vreun deget pentru reformarea transportului public. Probabil, dacă nu ar fi existat acele nefericite tragedii, care s-au soldat cu decesuri, situaţia ar fi rămas în continuare conservată.

Totuşi, sistarea serviciului rutierelor ar fi cea mai proastă din soluţii din toate, atât timp cât nu există o alternativă. Microbuzele sunt ca gipsul pe care îl poartă o persoană care şi-a rupt o mână. Nu poţi scoate gipsul atât timp cât nu s-au prins oasele. Nu poţi renunţa la rutiere peste noapte, din cauza unor capricii şi să laşi oraşul în anarhie şi incertitudine, care pot avea nişte consecinţe economice şi sociale dezastruase. Cuvântul „dezvoltare” şi „revoluţie” sunt absolut incompatibile, iar ceea ce se intenţionează să se facă, prin lichidarea rapidă a unor rute, miroase mai curând a metode bolşevice. Adică se merge pe logica, „să distrugem azi inamicul imaginar, iar apoi vom vedea cum facem”. E o abordare absolut incalificabilă şi grosolană a problemelor oraşului, într-o manieră pur sovietică.

Da, în ultimii 20 de ani, liniile de troleibuze s-au mai extins, însă foarte puţin. Multe regiuni ale municipiului sunt legate de centrul oraşului doar datorită rutierelor, iar eliminarea acestora va însemna aruncarea din nou a unor cartiere în „zone gri”.

Care ar fi soluţiile? Accelerarea dezvoltării transportului urban – extinderea reţelelor de troleibuze, suplimentarea numărului de autobuze, introducerea unor mijloace noi de transport (tramvai, metrou uşor, telegondole). Abia în procesul demarării a unui plan de dezvoltare a infrastructurii urbane, numărul rutierelor ar putea fi micşorat treptat, până la totala lor lichidare, fără a provoca şocuri sociale, iar pentru asta nu e nevoie decât voinţă, spirit gospodăresc şi gândire strategică

sursa pozei: cafeluta.md

Despre problema „rutierelor”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s