Despre „dictatura comunistă”


Multe din regimuri comuniste au reprezentat niște regimuri dictatoriale. Prin ce se exprimă această dictatură? Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care sunt construite pe principiul ierarhic, cu o persoană autoritară în frunte, dictatura comunistă se construiește pe principiul dictaturii organelor de partid, în condițiile unui stat slab și neputiincios.

În URSS, spre exemplu, dictatura personală a fost un element temporar, dictat de contextele istorice și internaționale ale acelor vremuri. Rusia Sovietică, ulterior – URSS, au trecut prin două dictaturi personale: regimul lui Lenin (1917-1922) și regimul lui Stalin (1924-1953).

Precum am mai spus, „regimul sovietic” nu a fost niciodată sovietic. Ideea utopică a unei democrații directe, exercitate prin intermediul unui consilii ale cetățenilor, evitând instaurarea oricărei dictaturi, a suferit eșec datorită lipsa unei populații libere economic, dar și datorită unei continue stării de asediu. Lenin a fost primul care a pornit un război împotriva orânduirii sovietice, acuzând-o de “contrarevoluție”, revenind asupra ideii doar după lichidarea “elementelor burgheze”. Totuși, o democrație directă, cu țărani abia ieșiți din iobagie, în condițiile lipsei unei populații urbane puternice, în condițiile prezenței elementelor „reacționare” (mai ales în rândurile țărănimii și armatei), care puteau pune oricând în pericol existența Partidului Comunist, era  mai mult decât utopie. De altfel, cum prezicea și Michels prin “legea de fier a oligarhiei”, studiind îndeaproape practica mișcărilor marxiste, instaurarea unei dictaturi în mișcări care se vor absolut democratice, devine un lucru inevitabil. Apariția și consolidarea regimul lui Stalin nu a fost decât o continuare firească a acestei legități.

Ulterior, după o perioadă de destindere, începută în epoca lui Hrușiov, Uniunea Sovietică trece de la sistemul dictaturii personale, la sistemul dictaturii de partid. Liderii Partidului Comunist nu mai dețineau funcții cheie în stat (spre deosebire de Lenin, Stalin și Hrușiov, care pe lângă faptul că erau Secretari Generali, conduceau și guvernul), rezervându-se doar rolul de aristocrație simbolică. Secretarul General devine doar o expresie a Biroului Politic, în timp ce problemele de administrare sunt lăsate pe seama “tehnocraților”. Oficial, dictatura Partidului Comunist al URSS a fost consfințită în Constituția sovietică din 1977, recunoscându-se astfel monopolul politic absolut. Până atunci, niciun act normativ nu definea PC-ul drept unica forță politică din țară. România o lua-se înainte, făcând acest pas în 1965.

O altă situație, a fost în România, unde dictatura comunistă clasică de partid s-a menținut până în martie anului 1974, când printr-o reformă politică, Ceaușescu instituie funcția de președinte al țării. E un caz excepțional, pentru că nicio țară cu un regim marxist-leninist nu avea o astfel de funcție. În acest fel, Ceaușescu și-a asigurat inamovibilitatea în caz de „lovitură de palat” în cadrul conducerii partidului, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Hrușiov la Moscova. Ceaușescu este ales șef al statului de Marea Adunare Națională, organ legislativ și reprezentativ suprem al țării, PCR-ul fiindu-i atribuit un rol politic pur simbolic. Desigur, cum era de așteptat, noul regim autoritar-prezidențial nu și-a fortificat forța politică prin intermediul organelor de partid, ci prin intermediul organelor de represiune: securitatea, poliția și armata – o trăsătură specifică pentru regimurile dictatoriale de dreapta. Făcând paralela cu trecutul istoric al României, regimul Ceaușescu poate fi asemănat cu regimul autoritar al Carol al II-lea, cu toate atribuțiile sale (cu Frontul Renașterii Naționale – unic partid și „șoimii patriei” – echivalentul pionerilor).

Fiind în perioada în care se sărbătorește revoluția românească din 1989, ar fi firesc să ne întrebăm: a fost aceasta o revoluție împotriva regimului dictatorial al lui Ceaușescu sau împotriva unui „regim comunist”, care nu exista? Atunci când răspundem, trebuie să luăm în considerație că în fruntea revoluției românești au fost chiar activiștii PCR, aliați cu factori externi, care s-au „reformat” în așa-numitul FSN, punând bazele noului „regim democratic” și “euroatlantic” românesc.

Despre „dictatura comunistă”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s