Schimbarea la față a Europei


Europa niciodată nu va mai fi ceea ce a fost. De fapt, Europa a fost într-o continuă schimbare. Imaginea idealizată Occidentului, cu care am fost obișnuiți, este cea a unei lumi în care sunt respectate drepurile omului, toți sunt egali, există libertatea nelimitată a expresiei, oamenii trăiesc armonios într-o atmosferă multiculturală, iar statul are grijă de segmentele sociale vulnerabile. Nu contează acum cât de mult corespunde această imagine realității. Mai mult contează faptul că această construcție nu este decât produsul al epocii de după cel de-al doilea război mondial. Europa de până la 1945 și după sunt lumi absolut diferite. Nimeni  nu poate nega acest fapt. Întrebarea este dacă această stare a fost un produs al unui “progres social” sau este un moment scurt al istoriei, favorizat de anumite conjucturi internaționale și cât va mai dura acest moment? Oare e posibil ca în următoarele decenii să trăim într-o lume cu totul diferită, în care anii 50-90 să pară ceva mitic și îndepărtat?

În primul rând, să nu uităm factorul conflictelor dintre generații. Tinerii întotdeauna au fost predispuși să adopte o atitudine critică față de ideile, mentalitatea părinților săi. Ce ne-ar face să credem că acel univers cu care a fost obișnuit francezul anior 60-70, va fi acceptat de tânărul de azi? Dimpotrivă, discursul clasic despre toleranță, egalitate, dragoste universală devine tot mai neînțeles pentru noua generație, mai ales că un astfel de mesaj contrastează puternic cu noile realități: șomaj, nivelul înalt al migrației, degradarea valorilor morale și tradiționale. Tinerii care au stat pe baricadele revoltei studențești din Paris în 1968, au devenit azi niște bătrâni rămoliți, lozincile cărora nu mai sunt înțelese și nu trezesc decât repulsie printre noua generație. Spre deosebire de părinții noștri, noi privim sceptic și un pic mai realist viitorul. Noi nu mai credem într-un „viitor luminos” al omenirii și suntem conștienți că mai bine nu va fi. Iată de ce, generația actuală este preocupată mai curând de actualitate și mai puțin în vise futuristice, despre zboruri în cosmos și mâncare sintetizată în laboratoare, care va îndestula toată populația planetei. Noi ne-am eliberat de utopii și nu ne mai permitem luxul ca ideile utopice să ne conducă prezentul. Spre deosebire de generația trecută, care trăia prin utopie și de dragul utopiei, de dimineața până seara, în fața strungurilor sau pe câmpuri, noi suntem predispuși să privim lucrurile ceva mai pragmatic, fără să ne ascundem în spatele unor lozinci prolitkultiste. Dacă în anii 60-70, străzile Parisului erau pline de sute de mii de tineri care cereau eliminarea oricăror interdicții morale și legalizarea avortului și relațiilor gay, astăzi milioane de tineri ies pe străzile aceluiași Paris, cerând interzicerea căsătoriilor gay și revenirea la valorile tradiționale ale familiei.

În al doilea rând, statele naționale nu își mai permit luxul de a fi deschise, caritabile și democratice, întrucât toate acestea erodează fundamentul suveranității sale. Astăzi statul național e pus în fața dilemei shakespeare-iene: a fi sau nu a fi? În noul contex, într-o continuă stare de asediu, problema “drepturilor omului” devine tot mai puțin valoroasă. Dogmaticul document întitulat cu pafos “Declarația Universală a Drepturilor Omului” devine o fițuică al cărei valoare riscă să scadă cu fiecare an. Creșterea investițiilor în domeniul securității, în controlul total al cetățeanului, restrângerea unor drepturi, considerate fundamentale în trecut nu ne vorbește deloc despre conservarea a produsului acelui “progres social”, despre care se credea că își va continua calea nestingherit, până la instaurarea unei societăți a „binelui absolut”. Oamenii se simt tot mai puțin în siguranță și tot mai nesiguri pentru viitorul său și al copiilor. Această frică naște cererea pentru autoritarism în tot mai multe state ale Europei. Autoritarismul devine o necesitate absolută, de dragul căreia cetățenii sunt predispuși să cedeze din credința sa într-un viitor utopic, care și așa nu mai are niciun fel de valoare. Nu e nici bine nici rău, ci e mers firesc al istoriei. Dictatura este privită ca un rău doar de cei care judecă acest fenomen din perspectiva perioadei de după cel de-al doilea război mondial. Pentru o generație care s-a născut în altă epocă, o astfel de perspectivă nu mai pare atât de groaznică. E foarte probabil, că peste câteva decenii, Hitler nu va mai fi privit ca o expresie a răului absolut, ci ca un simplu personaj istoric, la egalitate cu Napoleon, spre exemplu. Desigur, o astfel de perspectivă pare de neimaginat pentru cei născuți în anii 50-70, însă pentru tinerii născuți în secolul XXI, imaginarul istoric nu va mai fi atât de ideologizat și politizat.

Un factor important al schimbării la față a Europei devine islamul. De-a lungul istoriei, expansiunea musulmană a servit ca punct de reper pentru definirea civilizației Europei creștine. Anume prin opoziția față de islam, Europa și-a obținut o identitate. Însă, imaginea unui dușman de moarte naște sentimentul fascinației față de puterea și hotărârea oponentului, exact așa ci, figura “malefică” a lui Putin a devenit un model de imitație pentru mulți politicieni europeni. Exact așa, apariția monarhiei absolute în Europa nu reprezintă decât o inspirație după modelul monarhiei islamice – centralism, concentrarea puterii religioase și laice într-o singură persoană. Împăratul roman de națiune germană Frederick al II-lea, a reprezentat acea punte prin care cultura musulmană a inspirat schimbările majore în viziunea politică a europenilor. Islamul a dat naștere absolutismului monarhic în Europa, pe ruinele căruia s-au născut statele-națiuni, care și-au însușit această suveranitate monarhică absolutistă.

Iată că la câteva secole de la dispariția pericolului islamic, această cultură și civilizație bate din nou la poarta europenilor. Aflat în față cu un musulman, radical sau moderat, europeanul va fi nevoit să-și redefinească identitatea culturală, religioasă, politică. Noul european nu va mai fi un european al Revoluției Franceze din 1789, ci un model cu totul nou. El va cere moarte pentru moarte, el nu va mai dori să audă despre libertatea absolută a persoanei, dreptul la circulație și diversitate culturală. Toate acestea vor suna ca niște fraze goale, lipsite de sens. Nu va trebui nici să ne așteptăm la o nouă perioadă interbelică, când a înflorit fascismul sau național-socialismul, pentru că istoria nu se repetă. Fiecare moment istoric este unic în felul său. Europa se află în durerile facerii, având moartea în față. La lumina zilei urmează să o nouă Europă, cum nu a mai fost vreodată. E un proces firesc, căruia nimeni și nimic nu mai poate sta în cale.

Schimbarea la față a Europei

Un gând despre &8222;Schimbarea la față a Europei&8221;

  1. MP40 zice:

    Da, aproape tot ce scrie in acest articol este perfect adevarat ! Asa este !
    Foarte impresionant si filmuletul postat
    Cinci stele din partea mea si pentru articol si pentru acest site ,este foarte interesant ,bun formator de opinie si de caracter. Tinerii din ziua de azi de asta au nevoie .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s