Sociologie

Între neoliberalism și autoarhie


Modelele economice pot fi reduse la două modele extreme: autoarhie și atomizare. Autoarhia oferă o doză mai mare de conservare a valorilor sociale, sporește coeziunea socială, încetinește sau oprește creșterea economică, însă oferă o mai mare stabilitate sistemului social. Pe de altă parte, atomizarea presupune o mobilizare maximă a indivizilor, creșterea productivității și intensificării schimburilor de mărfuri, servicii și persoane.

Când vorbim de autoarhie, putem să ne referim la mai multe niveluri: individ (proprietar de locuință și mijloace de producție), familie, comunitate sau stat. În cazul atomizării, mobilitatea maximă este posibilă doar în cazul detașării fiecărui individ de orice identitate colectivă și orice sistem de valori. Interesul individual egoist, lipsit de proprietate privată și mijloace de producție, este motorul oricărei creșteri economice. Această este cea mai simplă definiție a neoliberalismului.

E interesantă, în acest sens, corelația dintre numărul de proprietari și bunăstarea economică: România se află în topul țărilor cu cel mare număr de proprietari de locuințe, în timp ce Germania este statul cu cei mai mulți chiriași. Conform Eurostat, 96,6% din români dețin în proprietate privată un apartament sau o casă, în timp ce în Germania – 53,4%.

Paradoxal, dar lipsa proprietății private determină și o activitate economică mai sporită, într-o societate în care cetățenii sunt nevoiți să țină pas unei sistem economic dinamic, care nu se manifestă atât prinn timpul acordat producției, cât sporirea eficienții producției.  E paradoxal, pentru că teoriticienii clasici liberali, au presupus întotdeauna că proprietatea privată este unul din condițiile funcționării pieții libere. În realitate, anume lipsa proprietății private determină, mai curând, apariția „relațiilor capitaliste”. Chiria, creditele de consum, lipsa unor relații de familie și lipsa unei atașament moral față de o “moșie”, dominația capitalului speculativ, determină individul să fie mai activ economic, pentru a menține un nivel al bunăstării. Un astfel de sistem are nevoie de o continuă mișcare, iar sporirea indicatorilor creșterii economice devine o necesitate vitală, spre deosebire de alte țări, unde proprietatea privată, relațiile sociale, îi fac pe oameni să pună mai mare valoare pe stabilitate socială și economică.

Germania de azi poate fi asemănată cu un biciclist care merge pe funie, fiind nevoit să-și mențină echilibrul. Nemții sunt condamnați, pur și simplu, să mențină ritmul creșterii economice. În caz contrar, orice stagnare riscă să provoace dezechilibre sociale mari, spre deosebire de alte națiuni, care sunt mai adaptate la situații de criză.

Probabil, anume această dinamicitate și atomizare este unul din factorii care influențează criza demografică. Germania este un stat cu una din cele mai mici rate a natalității și cu cel mai mare ritm de îmbătrânire din Europa. E un preț pe care nemții sunt nevoiți să plătească pentru creșterea economică, pentru că natalitatea nu este un fenomen legat de prosperitatea unei națiuni, ci de nivelul stabilității, coeziunii sociale și împărtășirea unor valori patriarhale. Atomizarea societății, care este o condiție necesară pentru creșterea economică continuă, presupune  o depreciere a valorilor sociale, însoțită de o aliniere socială. Mai devreme sau mai târziu, consecințele crizei demografice vor lovi în economia germană.

Înlocuirea muncii umane cu mașini sau majorarea vârstei de pensionare nu rezolvă problema: pe de o parte, există riscul creșterii ratei șomajului; pe de altă parte, îmbătrânirea populației solicită majorarea cheltuielelor sociale și sporirea povarei fiscale pentru populația aptă de muncă. Ceea ce cunoaștem prin “miracolul economic german”, se datorează exploziei demografice din anii 1955 – 1967, când familia mai reprezenta o valoare pentru nemți, dar și muncii imigranților străini. Actuala generație, pentru care bunăstarea individuală și cariera personală sunt mai importante, nu va mai produce forță de muncă pentru Germania anului 2050.

Valorile tradiționale, precum religiozitatea, familia, simțul proprietății private, patriarhatul, reprezintă o resursă economică importantă, pentru că produce capital uman, care se transformă în capital economic. Economia nu poate crește fără resurse umane, însă creșterea economică este cea care parazitează pe capitalul uman, provocând diminuarea natalității, în cele din urmă. Aici ajungem la un cerc închis: creșterea economică nu este posibilă fără o autoarhie inițială. În același timp, creșterea economică nu este posibilă în condiții de autoarhie. Soluția de mijloc ar fi: un model economic sustenabil, durabil, care nu este centrat pe creșterea productivității, ci pe menținerea unui nivel constant al bunăstării populației, prin redistribuirea veniturilor și asigurarea unei securități alimentare, ecologice și demografice.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s