9 mai și moartea Europei „spiritului german”


Acum 70 de ani, în noaptea între 8 și 9 mai, Germania a semnat actul de capitulare, după 6 ani de război sângeros. Oarecum, cel de-al doilea război mondial nu a fost decât o continuare a primului război mondial, anii 20-30 fiind doar o mică pauză, după un val revoluționar care a cuprins Europa Centrală și de Est, spulberând regimurile monarhice.

Ca în cazul oricărui război, motivele trebuie identificate în interesele economice și geostrategice ale fiecărei mari puteri europene, încă din perioada primului război mondial. Totuși, spre deosebire de primul conflict mondial, în cea de-a doua conflagrație, s-a oferit mai mare atenție ideologiei, ca mijloc de manipulare și mobilizare a maselor, devenite subiecte ale politicii.

Anume din acest motiv, victoria Aliaților a fost interpretată nu atât ca o victorie militară, cât ca o victorie ideologică: “umanism” vs “nazism”. Lumea postbelică a construit un imaginar “fascism”, însușit cu cele mai negative calități, care s-ar face vinovat de toate relele secolului XX. Prin contrast, URSS, SUA, Marea Britanie și Franța, apar ca artizani ai „lumii libere și progresiste”, făuritori a unei noi ordini mondiale, care ar salva civilizația umană de marile pericole.

Cu toate acestea, cei care ar face o reanaliză obiectvă a istoriei statelor europene și SUA, am putea afla că Germania  nu a fost nici pe aproape o “oaie neagră” printre țările europene. Marea Britanie și Franța se fac vinovate de milioane de morți în coloniile sale, coloniștii din SUA au exterminat masiv popoarele indigene, iar politicile rasiste au continuat în America și după învingerea Germaniei hitleriste. În ceea ce privește gradul de xenofobie – am putea spune că nu există prea mari diferențe între Churchil și Hitler, spre exemplu. Pe alocuri, prim-ministrul britanic întrece cancelarul german în declarații și idei rasiste. De ce atunci Churchil, pe seama căruia ar fi masacrarea a peste 7 milioane de indieni, este privit astăzi ca o mare personalitate a „Europei civilizate”, în timp ce Hitler este o personificare a răului? Cum a ajuns „spiritul german”, leagănul civilizației europene, a fi renegat și blamat? Răspunsul e foarte simplu: Marea Britanie și SUA au învins, iar Germania a pierdut. Adevărul, nu este de partea vorbelor și faptelor, ci de partea celui care dispune de bombe și tancuri, suficiente pentru a câștiga un război.

Victoria din 9 mai, se prezintă astăzi ca un mit dominant al, care impune un cvasimonopol ideologic în discursul public: pe de o parte, victoria “Europei liberale și democratice”, împotriva nazismului și victoria comunismului împotriva fascismului, în pofida faptului că Europa nu era chiar atât „liberală și democratică”, precum se pretindea, iar URSS era foarte departe de ceea ce se dorea a fi „un stat al sovietelor”. Abia mai târziu, Europa și-a definit propria identitate, prin respingerea a tot ce a însemnat interbelicul european (așa cum l-au interpretat învingătorii), o perioadă marcată de ascensiunea mișcărilor reacționare de dreapta, ai căror simbol, în mentalul colectiv, a fost asociată cu figura și regimul lui Adolf Hitler. Această respingere, a avut meritul de a permite concreșterea dintre ideile socialiste și liberale, formând acel amalgam ideologic, care a devenit fundamentul filosofic pentru ceea ce înțelegem astăzi ca “valori europene”, purificate de acel “spirit german”, care a jucat un rol important în formarea Rusiei și României moderne, spre exemplu. Eșecul Germaniei a însemnat, totodată, construcția unei Europe unite în spiritul Revoluției Franceze din 1789, nemților revenindu-le rolul de “țap ispășitor”, care trebuia să spele imensele păcate capitale din trecutul macabru al “lumii civilizate”.

Cel de-al doilea război mondial a fost un război pentru spațiu și resurse, mai întâi de toate. Ideologia doar a servit cu succes la definirea în conștiința publică a imaginilor de “dușman-prieten” și stabilirea criteriilor a ceea ce este considerat “civilizat” și “necivilizat”. Dincolo de iluzii romantic, alianța americano-britano-sovietică  nu a urmărit atât “eliberarea de fascism”, ci a fost o “înfrățire” de conjuctură (exact așa cum a fost și scurta prietenie sovieto-germană),  care a urmărit reîmpărțirea sferelor de influență și subjugarea națiunilor mai mici,  așa cum s-a convenit la Conferința de la Ialta, din 4 -11 februarie 1945. Astea sunt niște adevăruri simple, crude, despre care nici azi se va mai vorbi timid, în șoaptă, atât timp cât năluca perioadei postbelice mai planează asupra noastră.

9 mai și moartea Europei „spiritului german”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s