„Capitalism”, marxism și critica tradiționalistă


În afară de o critică a „capitalismului” din perspectiva de stânga, am putea vorbi și de o critică dintr-o perspectivă de tradiționalistă sau reacționară. Mai nou, în spațiul virtual putem găsi și o nouă abordare tradiționalistă, care reprezintă o întreagă rețea de celule diverse conceptual, cunoscută, mai nou, sub marca “neoreacționaristă”.

Desigur, o astfel de critică trebuie făcut prin critica a abordării marxiste și schimbarea accentelor dezbaterilor. Spre exemplu, marxiștii impută liberalismului un caracter pseudoștiințific, tentativa de a folosi un limbaj și o terminologie științifică pentru a justifica o ideologie. Pe de altă parte, marxismul folosește exact aceeași metodă, atunci când abordează critic ceea ce ei numesc “liberalism”, justificându-și propriile dogme ideologice. În esență, diferența dintre liberalism și marxism se rezumă la niște „modele manageriale”, fără a se deosebi la nivel de valori fundamentale.

Ce presupunem prin ideologie, totuși? Apariția ideologiei, în calitate de construcție academică, ca sistem filosofic, poate fi pusă pe seama spiritului epocii moderne, când raționalismul și pozitivismul a dominat sfera științelor sociale. Cei care gândeau în limitele epocii industriale, au încercat să proiecteze legile științelor naturale asupra realităților sociale. Orice “lege” socială „demonstrată științific”, a pretins la un caracter dogmatic, chiar dacă complexității relațiilor interumane nu pot fi atribuite niște legități, așa cum este în cazul fizicii. Așadar, ideologia apare atunci când anumite idei filosofice au fost băgate în haine “științifice”, când metafizica a fost înlocuită cu fizica. Exact așa apărut și ocultismul european, ca urmare a sintezei dintre scientismul modern și filosofia orientală.

În viziunea lui Amin Samir, spre exemplu, există un „capitalism imaginar”, care ar presupune o piață nereglementată, neimplicarea statului în economie și libera concureță și un „capitalism real”, care implică dirijarea proceselor economice de monopoluri, instrăinarea muncitorului de mijloacele de producție, dominația capitalului și lupta de clasă. Exact așa cum liberalii sunt convinși de posibilitatea autoreglării pieții, marxiștii sunt convinși că procesele istorice reprezintă produsul contradițiilor sociale, a unei “lupte de clasă”, între explotatori și exploatați. Marxiștii au inventat conceptul de “clasă socială”, de burghezie și proletariat, prezentându-le ca niște entități autonome, pur economice, universal valabile, făcând abstracție de orice particularități civilizaționale și etnice.

Ar mai trebui de luat și un alt aspect în seamă: sărăcia și prosperitatea sunt concepții pur culturale. Prin urmare, nu putem judeca situația economică a unui popor, după criteriul culturii unui alt popor. Aplicarea unor standarde universale, așa cum se face în rapoartele statistice internaționale, este absurdă. Iată de ce globalizarea devine o problemă, atunci când indivizii își pierd identitatea culturală, aplicând standarde străine în mediul său cultural. „Vrem o țară ca afară” devine o lozincă prin care un popor periferic visează continuu la ceea ce nu poate fi realizat niciodată. Dacă o vrem o țară ca afară, vom fi condamnați să fim mereu nemulțumiți de propria țară și tentați să imigrăm, indiferent de „indicii economici de dezvoltare”, pentru că economia globală crează mereu mai multe necesități decât le poate satisface. Devenim mai nemulțumiți, conduși de false necesități, pe măsura în care încetăm să ne mai asumăm identitatea etnică și civilizațională.

Obsesia pentru standarde culturale străine crează necesități false, care impun schimburi inechivalente: africanii infometați muncesc non-stop pentru a-și cumpăra televizoare și telefoane mobile, cocioabele din India sunt pline de antene parabolice. Moldovenii muncesc în Italia sau Rusia pentru nunți luxoase „conform standardelor europene”, își ridică case grandioase „ca în Europa”. În acest fel, pierderea identității transformă orice comunitate într-o populație de consumatori.

Orice identitate socio-economică, juridică, sexuală nu este autonomă și universală, ci este un produs al unui spațiu etno-civilizațional concret, al unei tradiții, a unei experiențe milenare. Un muncitor chinez nu este echivalent cu un muncitor german sau francez sau sud american. O femeie sau bărbat musulman nu este echivalent cu un bărbat sau femeie din spațiul nord-american, chinez, japonez sau balcanic. Nici chiar între bărbat și femeie nu poate fi pus un semn de egalitate.

Însăși civilizația indo-europeană are o structură distinctă. George Dumezil, spre exemplu, era de părere că societatea indo-europeană poate fi descrisă ca una cu o structură trifuncțională: războinicii, preoții și oamenii de rând (țăranii și negustorii), care îndeplinesc trei funcții: suveranitatea, războiul și producția.

Fiecare civilizație, care este un produs al experienței tuturor generațiilor unei semenții, presupune o viziune separată asupra lumii și o viziune asupra esenței naturii umane, sensul libertății, a vieții și morții care se exprimă prin ceea ce numim identitatea de gen, identitate socio-economică, politică, juridică etc. Anume din acest motiv, așa-numita declarație universală a drepturilor omului este una absurdă și inaplicabilă, pentru că ignoră orice pluralism civilizațional, impunând o viziune strict occidentală asupra lumii.

Liberalismul și marxismul aplică o abordare comună, dacă nu chiar o abordare pur vest-europeană, atunci când pornesc de la idea unui “om universal”, ca ființă strict biologică, ruptă de orice tradiție, spațiu spiritual, o unitate statistică, care se mișcă conform unor legități sociale sau economice prestabilite, asemenea unor atomi. La o astfel de simplificare sau primitivizare la maxim a viziunii asupra naturii umane s-a apelat doar pentru ușurarea analizei în științele sociale, care se pretind a fi la fel de “exacte”, precum matematica, fizica, chimia.

O abordare tradiționalistă, presupune depășirea și renunțarea la o paradigmă scientistă, la mitul progresului continuu, în încercarea a înțelege mai mult fundamentele arhaice ale relațiilor sociale: arhetipuri, mitologii, tradiții, fundamente religioase, recunoscând diversitatea lumii, prin civilizații care produc identități. Pentru un liberal sau marxist, identitățile nu sunt decât realități secundare și convenționale, în timp ce pentru un tradiționalist, acestea sunt realități vii, care produc istoria. Orice națiune este un organism viu, cu propriile sale particularități. Anume din cauza ignorării acestor realități, societățile moderne “capitaliste” sau “postcomuniste” se confruntă cu mari crize, care riscă să le șteargă de pe fața pământului.

Din perspectiva tradiționalist-conservatoare, utilizarea termenului de “capitalism” este unul desuetă. Tradiționalismul sau reacționarismul percep două mari epoci a omenirii: cea tradițională și modernă. De regulă, în gândirea conservatoare europeană, frontiera dintre aceste două epoci a fost fixată simbolic pe momentul Marii Revoluții Franceze din 1789. Desigur, revoluția franceză e doar un simbol, pentru că știm că procesul modernizării a început cu mult mai devreme.

Critica tradiționalistă se adresează în special industrializării, urbanizării sau “îmburghezirea vieții sociale”, democratizării și efectelor perverse pe care au provocat aceste procese: distrugerea civilizației rurale, a proprietății țărănești și familiei patriarhale, lichidarea breslelor meșteșugărești, eliminarea oricărei ierahii sociale și impunerea unui egalitarism degradant, eliminarea aristocrației și monarhiei, ștergerea oricărui concept de autoritate, slăbirea instituției bisericești, ridicarea valorilor materiale deasupra celor spirituale, înlocuirea eroismului cu speculația, desacralizarea lumii.

Civilizația, tradiția, identitatea sunt cele care oferă o formă de organizare unei colectivități. Iată de ce o critică din perspectiva tradiționalistă nici nu poate pretinde la o universalitate în afara spațiului său.

Inamicul tradiționalismului nu este un stat sau grup de state, nici corporațiile transnaționale, în sine. Ele sunt doar produsul modernității, sunt efecte perverse, care nu vor dispărea și nu se vor reforma dacă nu va fi atacată însăși rădăcina lor: umanismul, progresismul, materialismul, egalitarismul, feminismul, universalismul și democrația.

Aici constă problema marxiștilor, în special, care în pofida faptului că se poziționează “antisistem”, nu se imaginează în afara acestui sistem, persistând în iluzia “reformării” lui. Iată de ce nu trebuie să ne mire că liberalii și marxiștii sunt într-o egală măsură adepți ai globalizării, doar că privesc acest proces în mod diferit. Ceea ce numesc marxiștii “capitalism” nu este decât un vârf de aibserg al acelui ansamblu ideologic, cultural, economic, politic hegemonist, numit în cercurile neoreacționare “Catedrala”, cu care marxiștii fac corp comun. E un motiv pentru care ei respectă anumite limite în lupta lor împotriva “Sistemului”, în special, când e vorba de umanism sau progresism, din care se hrănește modernitatea, pe care nu le poate contesta fără a se autolichida ideologic. Orice marxist care înțelege și reneagă fundamentele și iluziile modernității,  se transformă automat într-un reacționar, neoreacționar sau tradiționalist.

Critica tradiționalistă, în spiritul lui Evola, Guenon, Spengler, presupune o privire sceptică față de tot ce înseamnă fundamentele modernității, respingând abordările „clasice”, și regândirea lumii prin prisma revenirii la tradiții și valori perene.

 

„Capitalism”, marxism și critica tradiționalistă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s