Chiar ne dorim un stat-dădacă în numele „incluziunii sociale”?


În Republica Moldova există câteva grupuri de activiști civici care încearcă insistent să impună societății o agendă de dezbateri despre egalitatea gender, discriminare, hărțuire sexuală, homofobie, violență în familie, educație sexuală, aducând tot felul de argumente sofistice și emotive.

Mai puțin sau deloc se discută un aspect foarte important: în ce măsură statul trebuie să se implice în viața privată, în  relația dintre copii și părinți, soț și soție sau între cetățeni, să penalizeze o viziune sau atitudine? Cât de mult ne-ar plăcea ca statul să vegheze asupra modului în care, cum și ce vorbim, ce atitudine avem față de o categorie socială sau alta? Aici vorbim despre zona libertăților individuale, despre care unii activiști vorbesc foarte mult, dar în același timp tind să promoveze modelul unui stat totalitar bazat pe frica de a-ți declara deschis atitudinea față de anumite fenomene. Iluzia în care ei cred cu sinceritate că interzicerea expunerii unei opinii, atitudini sau poziții va însemna dispariția unui mod de a fi. Dacă privim spre oricare țară din UE, am putea vedea că lucrurile nu stau deloc așa.

Occidentul pe care îl idealizăm foarte mult, ne poate aduce numeroase exemple despre ceea ce înseamnă “corectitudinea politică”, care deseori ajunge la cote absurde: oamenilor le este frică să vorbească în sfera publică sau privată despre ceea ce gândesc sau ce simt, riscând să fie penalizați pentru orice luare de atitudine. Temerea mea este că am putea ajunge în situații absurde similare, când sub paravanul discursurilor despre necesitatea promovării unei “armonii sociale” s-ar impune un model de stat preocupat de inginerii sociale și remodelarea mentalității cetățeanului. Experiența comunistă, care a venit cu lozinci despre egalitate și justiție socială,  ne-a arătat deja cu ce se termină o astfel de politică idealistă. Oare suntem chiar atât de naivi să credem că votarea unor legi va putea impune prin forță ciomagului juridic dragostea și respectul reciproc?

Frica, discomfortul psihic unor minorități nu pot reprezenta un argument serios pentru adoptarea unor legi care ne-ar trata ca pe nișe păpușe fără voință. Întrebarea nu este dacă trebuie sau nu să discriminăm pe cineva, ci dacă ne dorim într-adevăr un stat care să decidă în locul nostru tot mai mult și mai mult?

PS: Adineauri, cei de la GenderDoc-M au încercat la Curtea Constituțională eliminarea articolului din legea cu privire la asigurarea egalității articolului prin care cultelor li se garanta dreptul la conștiința religioasă. Nu le-a ieșit. În schimb, noi, oamenii normali și sănătoși, am înțeles că instrumentul de luptă al activiștilor gay constă în insuflarea fricii majorității populației pentru orice cuvânt sau gest prin sancțiuni, amenințări și șantaj.

Chiar ne dorim un stat-dădacă în numele „incluziunii sociale”?

Un gând despre &8222;Chiar ne dorim un stat-dădacă în numele „incluziunii sociale”?&8221;

  1. iubire zice:

    Eu cred că oameni sănătoşi sunt doar sfinţii, iar normali, pe lângă sfinţi, mai sunt şi cei care vor să se sfinţească. Cei sfinţi mai mult se vor sfinţi, cei răi, mai mult s-or înrăi.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s