Degradare, Filosofie, Sociologie

Revoluția tăcută sau epoca postliberală


Generația noastră va fi martora unor schimbări profunde ale lumii în care au trăit părinții noștri. Deocamdată lucrurile nu au devenit suficient de evidente pentru noi, din cauza aflării noastre la o margine de lume, unde schimbările sunt resimțite cu întârziere.

E vorba de sfârșitul acelei epoci istorice care își are începul după finalul celui de-al doilea război mondial, perioada paradei idealiste, în care fiecare individ va trăi fericit și liber de orice limitări, în pace și dragoste frățească, iar statul va asigura cele mai înalte standarde de viață, în care se credea că frontierele dintre state sunt condamnate la dispariție, că adoptarea convențiilor și tratatele, înființarea unor structuri vor putea rezolva problemele pe care nu au fost în stare să le rezolve statele și legile naționale. Un astfel de vis au trăit cei de lagărul socialist-comunist, același vis l-au trăit și cei din lumea occidentală. Continuă lectura

Anunțuri
Standard
Filosofie, traditie

De ce femeia nu e om


Cea mai mare umilință e să fii respectat pentru că ești „om”. Omul nu a fost niciodată o realitate. E o noțiunea filosofică abstractă, prin care se desemnează o specie animală lipsită de identitate și calități, un anonim. În societatea tradițională fiecare ins avea o personalitate. Era femeie sau bărbat, flăcău sau fată, țăran, răzeș sau boier, creștin sau păgân, venetic sau băștinaș, un nume și nume de familie, iar toate aceste noțiuni oferea o semnificație concretă a ceea ce reprezintă existența ta ca persoană. Astăzi, a fi om presupune să nu fii nimeni și respectul pentru „calitatea de om” reprezintă un respect pentru un vid, nulitate. Nu există „demnitate umană”. Există doar o demnitate a fiecărei persoanei concrete care se dobândește pe parcursul vieții prin luptă și muncă.

Expresia veche românească de genul „mergea pe drum un om și o femeie” are o semnificație antropologică și metafizică profundă. Femeia nu e om. Ea este, în primul rând o femeie (fată, iubită, mamă, soție, soră, bunică etc.) și prin asta ea capătă valoare ca ființă, iar omul (în înțelesul vechi al termenului) este bărbatul (frate, iubit, tată, soț, bunel, războinic etc.). E vorba doi inși cu o identitate și personalitate distinctă. Astfel, cea mai mare înjosire a femeii în istoria civilizației umane este momentul în care ea a început să fie considerată „om” (un non-femeie), termenul de „om” încetând să mai fie sinonim al „bărbatului”, fiind mai curând un sinonim cu o unitate statistică lipsită de orice profil. Continuă lectura

Standard
discriminare, Filosofie, traditie

Idealiștii vs conservatorii


Toată epoca modernă a fost marcată de discuțiile despre limitele intervenției statului în viața cetățeanului. De dragul unei teze sau alteia au izbucnit revoluții sau războaie civile. Una din astfel de tabere, s-o numim convențional „idealiști”, cred sincer că extinderea statului în sfera vieții private va aduce mai mult echitate socială, în timp ce cealaltă tabără, s-o numim convențional “conservatori”, au insistat pe sacralitatea vieții private. În special, astfel de discursuri pot fi observate în mediile americane, dar și în dezbaterile din spațiul european. Continuă lectura

Standard
Filosofie

Moartea personalității, moartea civilizației umane


Una din întrebările la care încearcă să răspundă mereu omul modern este „cine sunt eu?”. O astfel de întrebare nu este una conștientă, ea poate fi exprimată și inconștient, prin căutarea febrilă a unui spațiu material sau imaterial cu care să se asocieze și să-și definească identitatea, propriul Eu. Noi suntem ceea ce consumăm sau ceea ce refuzăm să consumăm.

În acest sens, societatea în care trăim este una din cele mai totalitare societăți din întreaga istorie a omenirii. Dacă în vremurile străvechi, omul avea libertatea de a se autodefini, indiferent de statutul pe care îi atribuia sistemul social, astăzi însăși capacitatea de a răspunde la unele întrebări elementare este surpată din interior. Continuă lectura

Standard
Filosofie

Utopia – o tumoare cancerigenă pe suflet


În filosofia lui Platon, există o parabolă al peşterii, prin care filosoful explică natura iluziilor în care trăieşte omul: câţiva oamenii sunt închişi şi legaţi într-o cavernă, având posibilitatea să privească doar într-o singură direcţie. Pe peretele din faţa lor, umbrele proiectează în lumina focului nişte chipuri. Oamenii din peşteră într-atât se obişnuiesc cu aceste chipuri, încât le consideră singură realitate posibilă.

Iată că viaţa noastră pământească reprezintă această peşteră, în care iluziile sunt luate drept singurul adevăr posibil. Dar mai grav este că atunci când conştientizăm foarte bine ce este minciuna, însă insistăm în mod pervers să credem în ea, înăbuşind anumite voci interioare care ne previn asupra înşelării noastre. Pentru omul slab în duh, minciuna este singura alinare şi o garanţie a confortului fizic şi psihologic.  În acest scop, am inventat şi o categorie de oameni pe care îi plătim ca să ne înveţe să ne autoînşelăm – psihologii. Continuă lectura

Standard