Ce învățăminte pot trage moldovenii de la fenomenul#colectiv?

Cei de la Chișinău, în special, segmentul tânăr, ONG-ist, jurnaliști, s-au cam grăbit să elogieze izbucnirea spiritului civic în România. Desigur, a căzut un Guvern, dar nu din cauza celor din stradă, ci din cauza fricii de isteria mediatică pe fonul tragediei din Colectiv. Victor Ponta s-a dovedit a fi unul slab, care nu a știut să-și asume niște responsabilități într-un moment tensionant. Nimic mai mult.

Un contraexemplu ar fi premierul ungar Viktor Orban, care nu s-a lăsat intimidat de acțiunile de stradă, mult mai masive decât cele de la București, la care se adăugaseră și presiunile puternice din afară, continuându-și politica de consolidare a suveranității naționale și sporirea importanței regionale și continentale a țării. Victor Ponta a picat marele examen politic și istoric. Nu a reușit să devină un Orban al României.

Indiferent de mișcările de stradă, oricum urmează să vină un alt Guvern, care va reprezenta aceeași clasă politică, fără să se mai schimbe ceva substanțial. Peste o săptămână, fenomenul #colectiv va rămâne doar un fapt divers în arhivele presei, fără a reuși să se ridice la nivelul fenomenului Pieței Universității din 1990.

Așadar, s-a trezit oare “spiritul civic” la tinerii români?

Câteva observații despre fenomenul #colectiv

Voi încerca să fac o mică radiografie a tot ce se întâmplă la București, din perspectiva unui observator de la Chișinău:

Schimbarea la față a Europei

Europa niciodată nu va mai fi ceea ce a fost. De fapt, Europa a fost într-o continuă schimbare. Imaginea idealizată Occidentului, cu care am fost obișnuiți, este cea a unei lumi în care sunt respectate drepurile omului, toți sunt egali, există libertatea nelimitată a expresiei, oamenii trăiesc armonios într-o atmosferă multiculturală, iar statul are grijă de segmentele sociale vulnerabile. Nu contează acum cât de mult corespunde această imagine realității. Mai mult contează faptul că această construcție nu este decât produsul al epocii de după cel de-al doilea război mondial. Europa de până la 1945 și după sunt lumi absolut diferite. Nimeni  nu poate nega acest fapt. Întrebarea este dacă această stare a fost un produs al unui “progres social” sau este un moment scurt al istoriei, favorizat de anumite conjucturi internaționale și cât va mai dura acest moment? Oare e posibil ca în următoarele decenii să trăim într-o lume cu totul diferită, în care anii 50-90 să pară ceva mitic și îndepărtat?

„Infantilismele dreptei” sau trei puncte obligatorii pentru mișcările de dreapta

Trebuie să recunoaștem că o bună parte a mișcărilor care se revendică conservatoare, tradiționaliste, de dreapta sau naționaliste suferă de boala infantilismului cronic. Vorbind la general, e vorba, în primul rând de captivitatea în trecutul istoric, în dorința de a reconstrui o anumită perioadă istorică, pe care o consideră a fi de aur, uitând că oamenii care au contribuit la anumite victorii se gândeau și ei la viitor, nu la trecut. Conflictele trecutului sunt proiectate pe situația politică și geopolitică din prezent, fapt care împiedică luarea unor decizii importante pentru soarta fiecărei națiuni.

Despre „prima victimă” a Euromaidanului. Cine stă în spatele campaniei de isterizare a maselor?

Povestea a început aşa: la 30 noiembrie, liderii opoziţiei anunţă că în urma intervenţiei forţelor de ordine, a decedat o domnişoară. Pe internet apare şi o poză, în care apare o fată cu faţa la pământ, deasupra căreia s-a aplecat un reprezentant al trupelor Berkut. Reprezentanţii opoziţiei s-au grăbit să anunţe că fata din poză este anume dispăruta – Inna Kaliujnaia, născută în anul 1989. Potrivit presei şi opoziţiei, numele a fost anunţat de părinţii fetei, care au anunţat-o în căutare. Am încercat să caut persoana în cele mai populare reţele de socializare: FB, OK, şi VK, dar nu i-am găsit-o, ceea ce ar fi foarte straniu pentru o adolescentă, care mai este şi politic activă.

M-a mirat foarte mult însăşi existenţa pozei, din vreme ce chiar fotoreporterii şi cameramanii erau luaţi pe sus. Cine şi cum a făcut poza? În publicaţia electronică sydsvenskan.se, drept autorul pozei este indicat fotoreporterul Associated Press, Serghei Ciuzavkov. Potrivit presei ucrainene, acesta a avut de suferit de pe urma violenţelor forţelor de ordine.

Pink Floyd, „The Wall”: între Arhetipul Patern şi Arhetipul Matern

Nu ştiu cum a fost tratat filmul „The Wall” în anii 80, însă din perspectiva psihanalizei lui Jung, motivele, arhetipurile sale sunt destul de interesant compilate. Linia narativă psihedelică roieşte în jurul trăirilor interioare a lui Pink, solistul unei trupe rock. Pe de o parte, el suferă de lipsa figurei paterne (tatăl, mort în război apare ca o figură pozitivă), pe de altă parte, este opresat de figura mamei (reprezentată prin aspecte exclusiv negative). În limbajul lui Jung, aici ar fi vorba de aşa-numitul „complex matern al fiului”. Toată acţiunea filmului nu este decât o pendulare între lipsa tatălui, care este prezent doar imaginar şi realitatea totalitară prezentă a mamei, completată de o soţie iubită care îl înşeală.

De la o „revoluţie roşie”, la „revoluţii colorate”

Ce a însemnat pentru omenire revoluţia din 1917, realizată de Lev Troţki, atribuită mai târziu lui Vladimir Ulianovici Lenin? În primul rând, năruirea unui mare imperiu, proletarizarea violentă a ţăranilor, pauperizarea întregii populaţii şi transformarea Rusiei într-o colonie a occidentului. Da, anume într-o colonie a occidentului, pentru că prin politica sa, Lenin a îngenuncheat Rusia în faţa capitalului american, care exploatat la maxim resursele naturale şi braţe de muncă ieftine din Rusia Sovietică. Nu mai vorbim de obiecte de preţ, de tezaurul cultural al imperiului, care a fost jefuit şi vândut la preţuri de nimic „duşmanilor de clasă” din SUA şi Europa, chiar de  regimul bolşevic.

Democraţia – un lux şi o povară

Ne-am obişnuit să considerăm democraţia ca un dat, ca o normă, fără de care este imposibilă existenţa. Însă mai rar ne gândim la faptul că orice model politic nu poate exista fără o componentă economică. Ceea ce numim „drepturile omului”, spre exemplu, nu există prin simpla lor declarare sau recunoaştere, ci prin resursele care sunt alocate lor. Cel mai simplu exemplu ar fi alegerile şi întreţinerea celor aleşi – ce ar fi toate acestea în condiţia lipsei banilor? Orice proiect de lege, care vine în faţa deputaţilor, presupune un capitol separat dedicat costurilor implementării noii norme. Cu cât mai multe drepturi obţin cetăţenii, cu atât mai mare este povara bugetului de stat, care este obligat să întreţină aceste drepturi. Să nu uităm că banii vin tot din buzunarul cetăţeanului, ceea ce ar însemna că democratizarea societăţii presupune majorarea poverii fiscale. Omul este nevoit să muncească tot mai mult şi să mănânce tot mai puţin de dragul „drepturilor democratice”. În condiţiile unei economii prospere, acest lucru nu este atât de simţit, însă când e vorba de o ţară cu o populaţie sub limita sărăciei, acest lucru loveşte în fiecare cetăţean.

Există viaţă după Roşia Montană?

Din câte se pare, clasa politică nu s-a aşteptat la o reacţie virulentă a societăţii la afacerile de pe la spate în chestiunea exploatării aurului şi gazelor de şist. Unii politicieni deja se grăbesc să acumuleze capital politic de pe urma protestelor masive ale populaţiei, care ar putea determina respingerea proiectului Roşia Montană. S-ar părea că societata civilă a obţinut ce şi-a dorit: a salvat o zonă turistică de o catastrofă ecologică, iar politicienii au primit o „lecţie” din partea cetăţenilor. Totul e bine şi frumos, însă rămân o serie de probleme nerezolvate, care ar putea avea un efect invers în curând: problema pauperizării unor regiuni ale României şi securitatea energetică. În cazul în care situaţia economică a ţării va continua să se înrăutăţească, mai devreme sau mai târziu, balanţa va înclina în favoarea celor care susţin exploatarea cu cianură.

România tovarăşei Ana Pauker

Figura Anei Pauker este una simbolică pentru soarta tragică a României.  Nu cred că a contat prea mult pe tancurile cui au venit ei, ci însăşi natura lor de servitor ale unor interese străine. Cu acelaşi succes, dacă nu ar fi venit cu tancurile sovietice, Pauker ar fi venit şi pe tancuri americane, iar „experimentul Piteşti” ar fi fost un soi de „Guatanamo” pentru „teroriştii fascişti români”. Istoria recentă ne arată că nu trebuie să fii neapărat comunist sau nazist pentru a săvârşi crime oribile împotriva umanităţii.

Testamentul lui Dominique Venner

Marele istoric şi eseist Dominique Venner şi-a dat sufletul, marţi, 21 mai, lîngă Catedrala “Notre Dame” din Paris, loc important al istoriei multimilenare al Franţei şi al Europei. Oferim mai jos textul unde el explică “raţiunile” acestei morţi voluntare. Deşi nu face referire directă la cauza sinuciderii, este uşor de observat că gestul său reprezintă un protest contra agendei guvernului socialist francez de distrugere a poporului francez prin promovarea relaţiilor homosexuale.

Scrisoare către tineri: la naiba, schimbaţi strategia!

Privind evenimentele care au loc de ziua de 9 mai, unii au început să deplângă slăbiciunile noastre şi incapacitatea de a organiza. La multe nici nu ne-am putea aştepta, pe timp ce în ultimii 20 de ani basarabenii nu au reuşit să depăşească mentalitatea de haită. Mă miră mereu insistenţa cu care tineretul refuză formarea unor organizaţii durabile, cu structură clară, cu obiective şi strategicii clare, în locul defăşurării unor campanii şi acţiuni spontane, care se orientează pe o perioadă scurtă de timp, pentru satisfacerea unor vanităţi personale şi sentimente teribiliste.

Ce se poate aştepta de la un tineret dezorganizat, lenevit, lipsit de lideri, care îşi iroseşte toată energia socială în exhibiţionisme patriotarde, fără a urmări nişte scopuri bine definite? Să fiu bine înţeles, nu mă deranjează atât manifestaţiile tinerilor, cât lipsa unor obiective clare şi realiste. Priviţi organizaţiile patriotice din Ucraina, Rusia, Ungaria – cât de bine sunt organizaţi şi hotărâţi! Oare nu putem lua şi noi exemplu de la ei?

Rammstein: „complexul matern al fiului” şi „revolta soarelui”

„Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa 17:2-5)

Să spun sincer, înainte nu prea atrăgeam atenție la sensurile unor piese a celor de la „Rammstein”, părându-mi ceva lipsit de sens. Astăzi, privind clipul „Sonne”, am avut o revelaţie. Ce treabă are „Soarele” cu povestea Albei-ca-Zăpada şi cei şapte pitici?

Nu tind să cred că elementele ale imaginarului au fost clădite voit de către autor. Tind să cred că e vorba de anumite elemente ale inconştientului colectiv german, care formează temelia culturii germane în ansamblu.

Despre „noul totalitarism” şi „noii non-conformişti”

A doua jumătate a secolului XX a stat sub semnul luptei împotriva „totalitarismului”. Producţiile literare şi cinematografice abundă în tablouri ale unor societăţi în care maşinăria statală, înzestrata cu puteri absolute, supune viaţa omului unui control excesiv, transformând oamenii în nişte piese ale unui mecanism gigantic. Un astfel de discurs „antitotalitarism” şi-a însuşit, în mod special, postmodernismul, care venit ca o reacţie, nu atât ca un model ideologic sau valoric.

A şi fost firesc ca un astfel de discurs să ajungă într-o criză profundă, după ce au dispărut o bună parte a dictaturilor, democraţia-liberală – ca model politic, iar neomarxismul – ca model socio-cultural, au devenit „unanim acceptate”. Vechiul discurs „nonconformist” a devenit irelevant odată ce a dispărut „inamicul” numărul unu: sistemul totalitar de tip industrial (capitalismul bazat pe producţie industrială şi comunismul, ca ideologie).

„Reţelele anonime” – nişte alternative reţelei globale „Internet”?

Din câte ştim, libertatea pe internet este ameninţată de doi mari coloşi: corectitudinea politică şi drepturile de autor. Cu cât ne adâncim în procesul pe care unii îl numesc „globalizare”, presiunea asupra „utilizatorilor activi” (bloggeri, distribuitori de soft, filme, muzică, cărţi etc.) devine tot mai mare. Cum e şi firesc, oamenii au început căuta mijloace alternative de comunicare, retrăgându-se în „reţele anonime”, care funcţionează pe nişte principii diferite decât aşa cum funcţionează internetul clasic.

În primul rând, astfel de reţele nu au nevoie de servere, care ar stoca informaţia (sunt descentralizate, informaţia fiind partajată de toate calculatoarele din reţea). În al doilea rând, astfel de reţele permit un înalt grad de anonimat, atât în comunicarea interpersonală, partajarea fişierelor, dar şi în publicarea unor site-uri web, care funcţionează în reţea chiar dacă proprietarul îşi deconectează calculatorul.

Cenaclul „Floarea Vieţii” – proiect „cultural-revoluţionar”

Iată că vineri, un grup de tineri vor iniţia un nou proiect cultural pentru spaţiul basarabean. Prin ce ar fi nou? În calitate de unul din umili iniţiatori, aş vrea să deschid nişte paranteze: ideea constă în oferirea unei model cultural alternativ la ceea ce există la ora actuală. Iniţiativa vine de la o insatisfacţie estetică şi filosofice faţă de aşa-numitul stil „păşunist”, prins într-un lirism lipsit de conţinut valoric clar, uneori cu forme excesiv de patriotarde şi matriarhale, cât şi faţă de cel „postmodernist”, căzut în capcana unui pseudo-nonconformism, închistat în pornografie şi nihilism.

Recunosc că prima ediţie a ceea ce numim noi cenaclul „Floarea Vieţii” va fi extrem de neomogenă, cu unele momente pe care nici noi nu le acceptăm deplin. Cu toate astea, odată cu trecerea timpului, sperăm să plămădim un mediu cu un mesaj valoric şi estetic unic, clar definit, care ar evidenţia şi personalitatea fiecărui artist.

„Drumul Soarelui” şi „ispita matriarhatului”

De la facerea lumii, simbolul solar mereu a fost asociat în toate civilizaţiile cu focul, lumina, viaţa, masculul, tatăl, eroul, războinicul, monarhul, Imperiu, ierarhia, violenţa – ca act creator, care sfinţeşte omul şi locul, autoritatea supremă care constituie o axă pentru ordinea spirituală a lumii – ordinea patriarhală. În opoziţie se află întunericul matriarhal, al egalitarismului, al umanismului şi pacifismului satanic, care dizolvă, omogenizează şi înghite tot ce este frumos şi înălţător.

„Dreptul la libera exprimare” – ai atât cât ţi se dă

Orice sistem politic tolerează un nivel de exprimare a opiniei exact atât cât să nu pună în pericol existenţa sistemului. Din aceste considerente, orice sistem politic este totalitar. „Totalitar” – din considerentul că fundamentul ideologic al acestui sistem este considerat „absolut” şi „incontestabil”, fie e vorba de fundamentele „marxismului ştiinţific”, fie e vorba de ideologia „drepturilor omului” sau „cultul democraţiei”.

Libertatea de opinie o pot avea doar oamenii comozi, care ştiu să ţină „ciocul mic”, care nu reprezintă niciun pericol pentru ordinea existentă. Desigur, printre cei „comozi” sunt şi destui „revoluţionari”, care „luptă cu osârdie” împotriva Sistemului, conformându-se, totuşi, regulilor de joc impuse de Sistem.

Pentru o cultură „revoluţionară

Cultura, după cum arată şi etimologia cuvântului, presupune desăvârşirea omului, în sensul ridicării lui de la o stare inferioară, spre o un ideal moral, estetic şi spiritual. Desigur, se presupune din start că aceste idealuri sunt absolute şi în afara individului, nu conjuncturale, relative şi arbitrare. Iată de ce cultura este una revoluţionară prin definiţie: ea nu poate fi o simplă radiogramă a stării psihopatologice a unui individ, nu poate şi nu trebuie să-şi propună schimbarea ordinii sociale sau politice, ci să devină o cale de plămădire a Omului Nou, cu dimensiunile sale morale, estetice şi spirituale. Dacă cineva care pretinde că face cultură, nu conştientizează şi nu urmează acest deziderat, atunci „produsul său cultural” este lipsit de orice valoare. Creaţia culturală nu poate fi produsă în interiorul unui grup restrâns – a unei „secte” şi îndreptată spre consum intern al acestei „secte” (cum este în cazul multor „cenacluri literare” din Republica Moldova), ea trebuie să fie diseminată în mase, pentru ca mai apoi să dea roade. În caz contrar, ea îşi pierde din chemarea pe care ar trebui să o aibă.

Obiectiv: dominarea maselor, distrugerea Sistemului

Ştiu că pentru unii discuţii despre „dreapta” şi „stânga” par comice. Într-un stat, care încă nu a ieşit din condiţie de provincie periferică, astfel de noţiuni abia dacă mai pot fi luate în serios. Totuşi, câţiva ani în urmă, am avut o stângă şi o dreaptă antisistemică, formată din cei care nu au reuşit să ocupe poziţiile care ar permite să controleze anumite procese din ţară şi aşa-numitul „centrul pragmatic” – birocraţii, foşti preşedinţi de kolhozuri, oameni din organele de forţă, securitate şi justiţie, oligarhi – toţi legaţi fie de relaţii de rudenie, fie de interese personale şi de grup.

Dacă ar fi să povestesc pe scurt istoria politică din ultimii 20 de ani, ar suna aşa: în timp ce „romanticii” s-au bătut între ei, „pragmaticii” au pus mâna pe tot ce mişcă şi ce nu mişcă în ţara aceasta, iar acum dictează regulele de joc. „Romanticii” au rămas „cu ochii în soare”, pentru că nu au ştiut să se orienteze la timp.

„Centrul pragmatic şi şmecher” a devenit o gigantică tumoare cancerigenă atât de masivă, încât ar fi mai utilă nimicirea întregului organism, decât aplicarea unui tratament inutil cu substanţe toxice. Anume această masă este una lipsită de orice culoare politică: cei mai mari din ei creează „atmosferă politică”, iar eşaloanele inferioare se mulează după cum bat vânturile prin ţară. Capitalismul sălbatic, cumătrism, corupţie, trafic de influenţă – toate acestea reprezintă fundamentul pe care astăzi se menţine întregul edificiu al „sistemului democratic” din Republica Moldova. În astfel de condiţii, oricum om cu bun simţ este dator să fie „antisistemic”.

Ce s-a întâmplat cu „partidele antisistem”? Unde şi de ce au dispărut?