Calea spre un guvern de dreapta trece prin coaliţia stânga-dreapta

Fac parte şi eu din acei cetăţeni care aşteaptă cu  nerăbdare rezultatele alegerilor parlamentare din 2009. De aceea îmi este interesant, care este procentul pentru care se bat partidele politice.

Electoratul, ca şi societatea în întregime, este foarte neomogen. De aici vine şi greutatea de a „prognoza”, chiar şi cu aproximaţie, care va fi structura viitorului legislativ de la Chişinău. Când vorbim de acest lucru, trebuie să luăm în consideraţie mai mulţi factori antropogeni şi non-antropogeni care ar putea influenţa rezultatele alegerilor. Cei care ţin de potenţialul unei formaţiuni ar putea fi: resursele materiale, resursele administrative, resursele umane, ideologia, mesajul, electoratul stabil, tradiţia politică. Rezultatele alegerilor pot fi influenţate de asemenea şi de: dinamica populaţiei, perioada anului, nivelul accesului la informaţie a populaţiei, situaţia socio-economică, structura socială a populaţiei, starea  vremii, intervenţia factorilor externi.

Să luăm în consideraţie şi faptul că ceea ce numim „electoratul” (votanţi determinaţi) unui partid  reprezintă, în special, oamenii care au un interes faţă de evoluţiile politice din ţară,  ceea ce reprezintă un număr foarte mic al populaţiei. Dar acest element este insuficient pentru poziţionarea unui partid în „topul preferinţelor”.

Marea majoritate a voturilor, iar acest lucru ştiu şi recunosc majoritatea partidelor, sunt culese din masa alegătorilor „indecişi”, adică cei care sunt preocupaţi în mică măsură de mesajul plin de clişee ideologice, fie ele şi de dreapta.

Aşa-numita „opoziţie liberală”, utilizează în mare parte problematici care preocupă un număr foarte restrâns al populaţiei (probleme politice – drepturile omului, politica externă, probleme identitare etc.), în timp ce problemele socio-economice (protecţia socială, nivelul de trai, educaţia, cultura) continuă să fie monopolizate de partidului aflat la guvernare.

Sporirea interesului populaţiei faţă de problemele politice în dauna celor socio-economice, este calea pe care a ales opoziţia pentru a accede în parlament.

Dacă aş face o paralelă cu situaţia din SUA, aş îndrăzni să spun că opoziţia liberală este foarte apropiată de Partidul Democrat (socio-liberal), care sunt aderenţii abordării ideologice a problemelor, iar PCRM, de Partidul Republican (neo-conservator), adept al „real politics”.

Totuşi, luând în consideraţie structura populaţiei, majoritatea căreia sunt persoane cu nivel de trai foarte scăzut, este puţin probabil ca formaţiunile liberale să poată acumula mai mult de 25-30 la sută (alegerile parlamentare din 1998 indică că acesta este numărul maxim de voturi pe care le poate acumula opoziţia de dreapta)  din voturile alegătorilor, cel puţin atât timp cât situaţia socio-economică în Republica Moldova va fi una critică.

Aşa cum doar o guvernare eficientă poate rezolva aceste probleme, este inimaginabilă instituirea unui guvern de dreapta în Moldova, fără o prealabilă coaliţie de guvernare stânga-dreapta, singura care ar putea produce reforme necesare dezvoltării normale a societăţii. Să nu uităm că înainte de a veni la putere, Saakaşvili a fost apropiat regimului Şevarnadze, iar Iuşcenco de regimul Kucima.

Concluzia mi se pare destul de logică: Problemele politice nu pot fi rezolvate fără o colaborare sau coalizare cu partidul puterii. Liderii politici urmează să aleagă între comoditatea şi imunitatea politică aflării în opoziţie şi coparticiparea la guvernarea ţării pentru implementarea promisiunilor date electoratului.