Game of Thrones și „revoluția socialistă”

Game of Thrones e interesant mai curând pentru personajele sale foarte simbolice, puternic politizate în buna tradiție cinematografică americană care încearcă să reflecte lupta pe viață și pe moarte dintre democrați și republicani.

Spre exemplu, Daenerys, cea care conduce o armată de bărbați castrați (a se vedea mitul lui Uranus castrat cu secera, instrumentul care amenință ciocanul la comuniști), reprezintă chipul liberalismului american (feminism, egalitarism, progresism) și a ideii „revoluției mondiale democratice”. E un soi de întruchipare a Hillary Clinton (și ea este soția unui fost lider, mort din punct de vedere politic), care promite să declanșeze război împotriva „lumii nedemocratice și patriarhale” pentru salvarea celor exploatați și oropsiți (femeile, săracii, homosexualii, musulmanii, hispanicii și negrii).

Scena finală este una destul de simbolică pentru discursul marxist anti-patriarhal: mistuirea în foc în templu sacru a războinicilor-aristocrați dothrakieni care refuză să i se supună, împiedicând mersul firesc al revoluției mondiale. Văzând această scenă tot poporul „barbar” oripilat i se închină. „Revoluția socialistă” a învins.

PS: Există si o paralelă între Daenerys – „mama dragonilor” (reptile, simbol lunar) şi figura Lilith, prima femeie, care potrivit tradiţiei apocrife iudaice a fost izgonită din rai pentru că şi-a dorit să fie egală cu Adam. Ulterior ea se împerechează cu şarpele şi devine „mama dracilor” (drac – din latină draco – „șarpe, balaur”).

„Дурак” („Prostul”)

Un alt film rusesc al anului 2014 – “Prostul” (“Durak”), pare a fi inspirat din povestea metaforică a lui Theo Kaczynski (zis “Unabomber”), “Corabia proștilor”, care se află în legătură strânsă cu așa-numitul Manifest împotriva societății industriale.

Iată că în această povestire de Kaczynski , un tânăr marinar încearcă să convingă echipajul să întoarcă corabia din drumul său spre nord, unde riscă să se ciocnească cu ghețari. În loc de a preveni catastrofa, echipajul se adâncești în dispute cu privire la drepturile homosexualilor, femeilor, animanelor, minorităților etnice și a muncitorilor aflați la bord. După mai multe încercări de a salva corabia, tânărul marinar este bătut și aruncat în mare. În cele din urmă, corabia se lovește de ghețari și se sparge în bucăți.

„The American Sniper” (Lunetistul american)

Anul acesta, Oscarul va fi marcat de două filme cu tente politice pentru societatea americană, în condițiile în care studiile arată una din cele mai mari polarizări ideologice din ultimii ani. E vorba de “Selma”, care relatează despre istoria luptei populației negroide pentru drepturile civice în anii 60, fiind orientat spre segmentul democrat (liberal) și „The american sniper”, istoria reală a unui lunetist american, Chris Kyle, care a intrat în istoria SUA ca cel mai “letal” lunetist în timpul operațiunilor militare americane în Iraq (2008). De altfel, unii critici de stânga, precum Michael Moore, s-au grăbit să compare filmul cu propaganda nazistă.

„Leviathan”, între Hobbes și Iov

Din start, titlul filmului crează contradicții, împletind două simboluri care au semnificații diferite: Leviathanul biblic, personaj maritim, demonul invidiei și Leviathanul lui Hobbes, ca simbol al autorității statului. Inițial, e prezentat un conflict dintre cetățean și stat, care trece apoi pe plan secund. Subiectul dramatic central se desfășoară în interiorul familiei și cercului de prieteni, în conflictele lor interpersonale și interioare.

“Leviathan” nu este un film despre Rusia. Dacă privim, inițial din perspectiva lui Hobbes, e un film despre conflictul dintre autoritatea statului birocratic și omul mic, în tradiția filmelor artistice liberalo-marxiste. De altfel, filme care conține subiecte similare, le găsim cu duiumul și în cinematografia americană. De altfel, potrivit regizorului, una din surse de ispirație a fost istoria americanului Marvin John Heemeyer, care și-a transformat tractorul într-un tac, pentru a lupta împotriva abuzurilor autorităților. Adică, e vorba despre un film rusesc, inspirat de realitățile americane.

„Interstellar” – un strigăt de disperare al modernității

Noul film de producție americană e un fel de strigăt de dispare a omului contemporan în fața apusului civilizației occidentale. Mai exact, e vorba despre frica față de un viitor postștiințific, în care știința modernă își va pierde acel rol pe care l-a avut în cadrul civilizației europene moderne. Așa se întâmplă, că între timp citesc și „Declinul occidentului” a lui Oswald Spengler, în care se face o comparație între rolul științei din culturele antice și știința civilizației occidentale. Nu există o singură matematică, ci mai multe matematici, spune Spengler, pentru că matematica este o expresie a universului spiritual al fiecărei culturi. Respectiv, înțelegerea a ceea ce este „știință” în civilizația egipteană, indiană, greacă sau romană este absolut diferit și unic. Iată de ce ideea unui „progres științific” printr-o imaginară continuitate între culturile apărute și dispărute de-a lungul istoriei nu este decât o iluzie. Știința modernă nu este decât un produs al civilizației occidentale și va dispărea odată cu declinul acestei civilizații, lăsând loc unor altor universe spirituale.

În „Interstellar”, ni se prezintă o societate postindustrială, în care unica preocupare devine economisirea resurselor și alimentația. Nu vom vedea orașe, infrastructură complicată, ci doar ferme și lanuri. Tot ce înseamnă tehnologie, devine strict utilitarist, îndreptate spre necesitățile reale ale omului. Nu găsim în film nici telefoane mobile, gadgeturi, nici calculatoare sau internet, acestea fiind considerate niște obiecte inutile ale generațiilor trecute. Chiar și în școală, copiilor li se predă că zborul pe lună a omului nu a fost decât o ficțiune, pentru a determina sovieticii să-și irosească inutil resursele, în contextul războiului rece.

Moldova Film: „Magia neagră sau întâlnire cu Diavolul”

Vă prezint un film marca „Moldova Film”, care poate să pretinde la rolul celui mai bun film moldovenesc din anii 90. E vorba de „Magia neagră sau întâlnire cu diavolul”, în regia lui Boris Durov şi scenariul de Gheorghe Malarciuc.

Rolurile sunt jucate de aşa actori basarabeni precum: Vasile Tăbârţă, Liubomir Iorga, Stella Mârzenco, Nicolae Darie, Ion Arachelu ş. a.

Din păcate, filmul l-am găsit doar în versiune rusă.

Noe – ca un activist ecologist

Istoria reprezintă o parabolă ecologistă, despre omul ca „fiul al naturii” (Set), care se opune „omului civilizaţiei” (Cain). Din anumite motive, în această luptă dintre natură şi civilizaţie, lipseşte Creatorul şi ideea de om ca „fiu al lui Dumnezeu”. Aşadar, lupta dintre civilizaţie şi natură reprezintă un antagonism fals, atât timp cât în această luptă lipseşte elementul fundamental – Dumnezeu. Printre pot fi observate şi elemente anarhiste, caracteristice pentru ecologismul radical – „nu poate exista niciun rege în împărăţia lui Dumnezeu”.

„Omul de răchită” – sacrificiul masculilor într-o comunitate matriarhală

Încă un film care poate fi încadrat în „mitologia matriarhatului contemporan” – „Omul de răchită”. Tânărul poliţist Edward Malus primește o scrisoare de la o veche prietenă – Willow Woodward, în care este rugat să ajute la găsirea fiicei sale (Rowan), care a dispărut fără urmă.

Maleficenta – mitologia feminismului radical

Despre ce este Malificenta? E o versiune alternativă a mitului tradiţional european „Frumoasa adormită”, care plasează simbolurile şi arhetipurile din mit într-un alt context.

În versiunea tradiţională, tânăra prinţesă simbolizează feminitatea, fecunditatea, natura şi anul lunar. Fusul – scurgerea timpului şi moartea. Prinţul – principiul masculin, soarele care vine să trezească natura din letargie şi anul solar. Însăşi mitul, reprezintă un poem al trecerii ciclice de la un anotimp la altul.

Cu umor despre moarte: „Быстрее чем кролики”

Unul din cele mai controversate filme a anului 2013 din Rusia, probabil, a devenit „Быстрее чем кролики” (“Mai repede decât iepurii”). În primul rând, pentru că filmul a fost realizată cu participarea echipei teatrale “Kvartet I”, cunoscut prin comedii care s-au bucurat de un mare succes. Noua realizare a acestui grup, a reuşit să împartă fanii săi în două tabere: unii s-au arătat scârbiţi şi plictisiţi, alţii au fost extrem de entuziasmaţi. E şi firesc: schimbarea radicală de stil contrariază şi provoacă o disonanţă cognitivă. În locul unei comedii uşuratice, care ar crea bună dispoziţie şi ar relaxa creierul, spectatorul a fost nevoit să privească un film despre moarte, cu elemente de umor negru şi elemente psihedelice.

Nou serial istoric rusesc despre Petre Leşcenco cântăreţ român de origine rusă

În ultimul timp, ruşii filmează tot mai multe seriale istorice dedicate diferitor personalităţi din istoria şi cultura rusă. Unul din ultimele –  „Petre Leşcenco. Tot ce a fost” („Пётр Лещенко. Всё, что было…”), vizează şi istoria României. Rolul marelui cântăreţ este jucat de Constantin Habenski, cunoscut publicului românesc şi pentru rolul lui Kolceak în filmul „Amiralul”. Printre actori întâlnim şi un  basarabean – Sergiu Bâzgu, care joacă rolul evreului Daniil Zelţer, impresarul lui Leşcenco.  Acţiunea centrală are loc în jurul interogării lui Leşcenco în închisoarea din Constanţa de către trupele sovietice. În timpul interogării, acesta îşi aminteşte cele mai importante momente din viaţă, trăite la Chişinău,  Bucureşti şi prin oraşele europene. Filmările serialului au fost realizate în Lvov, Odessa şi Moscova, aşa că nu aşteptaţi să vedeţi străzi şi clădiri cunoscute.

Filmul relevă drama nostalgiei ruşilor refugiaţi în România după Rusia ţaristă,  care ar avea continuitate prin URSS. Spre marea lor dezamăgire, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ei au descoperit că acea Rusie imaginară, la care visau, nu mai există, iar ei sunt străini şi duşmani pentru acel loc pe care îl considerau „Patrie istorică”.

„The Philosophers” („Filosofii”) – recenzie

Filmul „The Philosophers” („Filosofii”) pune în centrul său două problematici: raţionalitatea şi senzualitatea. Pe de altă parte, există obligaţia omului de a-şi continua specia, pe de altă parte este dorinţa omului de a trăi viaţa din plin, fără niciun fel de limitări.

Aşadar, un profesor de filosofie din Jakarta propune elevilor săi un experiment imaginar, celor 21 de elevi ai săi: zece din ei trebuie să supravieţuiască timp de un an într-un buncher şi să garanteze supravieţuirea speciei umane.

Pink Floyd, „The Wall”: între Arhetipul Patern şi Arhetipul Matern

Nu ştiu cum a fost tratat filmul „The Wall” în anii 80, însă din perspectiva psihanalizei lui Jung, motivele, arhetipurile sale sunt destul de interesant compilate. Linia narativă psihedelică roieşte în jurul trăirilor interioare a lui Pink, solistul unei trupe rock. Pe de o parte, el suferă de lipsa figurei paterne (tatăl, mort în război apare ca o figură pozitivă), pe de altă parte, este opresat de figura mamei (reprezentată prin aspecte exclusiv negative). În limbajul lui Jung, aici ar fi vorba de aşa-numitul „complex matern al fiului”. Toată acţiunea filmului nu este decât o pendulare între lipsa tatălui, care este prezent doar imaginar şi realitatea totalitară prezentă a mamei, completată de o soţie iubită care îl înşeală.

„Dead man” – o „Mioriţă” în stil american

Iniţial, am situat idea filmului „Dead man” („Omul mort”) undeva între „Knockin’ On Heaven’s Door” şi „Fight Club”. Mai târziu, mi s-a părut cea mai adecvată comparaţia lui cu balada românească „Mioriţa”.

„Dead man” poate fi considerată o „Mioriţă” americană, unde locul mitologiei populare româneşti este luat de stilul „Western” şi spiritualitatea indiană.  Filmul nu reprezintă atât un stil epic, cu o acţiune centrală şi un erou, ci are mai curând accente lirice. „Dead man” este un „film-poem”. 

Recenzie la „Triangle”. Imposibilitatea de a te opune destinului

Filmul „Triangle”, este unul din puţinele filme care lasă după sine multe semne de întrebare, iar pe parcursul desfăşurării acţiuni, nu îţi permite să te relaxezi. Spre deosebire de multe alte filme, „Triangle” nu urmează scenariile standardizate, astfel că spectatorul este nevoit să reconstruiască continuu în minte o multitudine de versiuni ale finalului. În acelaşi timp, spectatorul este tentat să între în pielea eroinei centrale, pentru a ghici decizia „corectă”.

Evenimentele se desfăşoară într-un spirit al absurdului, fără a se oferi o explicaţie a raţionamentului, a cauzelor şi a sensului celor întâmplate. Spectatorul este lăsat singur să descifreze tainele filmului-ghicitoare, asemenea unei ecuaţii de gradul trei.

Recenzie: „Cetăţeanul de bună credinţă” („Law Abiding Citizen”)

Ce ai face dacă într-o bună zi, în casa ta ar pătrunde doi tâlhari, ţi-ar viola soţia şi fiica minoră, iar justiţia i-ar acorda o pedeapsă uşoară? Filmul „Law Abiding Citizen” („Cetăţeanul de bună credinţă”) este despre conflictul dintre justiţia maşinăriei statale şi noţiunea de dreptate a omului mic, dintre o justiţie depersonalizată şi una personalizată. Ce-i drept, eroul principal nu poate fi incadrat nicidecum în categoria „omului mic”. El este un ucigaş inteligent şi profesionist, care declanşează o serie de asasinate de dragul unei terapii de şoc, de care ar avea nevoie sistemul justiţiar.

Recenzie la film: „Я тоже хочу” („Vreau şi eu”)

Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi pentru acestea, cine e destoinic? (Corinteni, 2:16)

Filmul este despre fericirea (mântuirea) pe care o caută toţi oamenii, dar puţin ajung să o cunoască. E un soi de parabolă, despre oameni cu vieţi diferite, dar care au un singur lucru comun: nefericiţi de viaţă pământească, cu toţii jinduiesc după fericirea din ceruri. Într-un anumit fel, personajele peliculei reprezintă diferite aspecte ale omenirii, care se află mereu într-o căutare a unui ideal insesizabil. Unii refuză să mai caute, alţii caută şi ajung la ţintă, alţii caută dar sunt refuzaţi, suplinind şirul de cadavre ale istoriei. În mod special, producătorul încearcă să evidenţieze drama oamenilor cărora cerurile le refuză mântuirea.

Recenzia la „Unsere muetter, unsere vaeter” („Mamele noastre, taţii noştri”)

Filmul german „Unsere muetter, unsere vaeter” („Mamele noastre, taţii noştrii”), numit deja de criticii şi presa germană – „cel mai bun fenomen al anului”, a reuşit deja să scandalizeze mai multă lume. Era firesc acest lucru, pentru că noua peliculă nu respectă „direcţia ideologică” impusă de cei care au ieşit victorioşi în cel de-al doilea război mondial.

Producătorul filmului nu a realizat un film despre „ororile nazismului” sau „soarta evreilor”, ci a încercat să prezinte o viaţă a acelor oameni simplu, care şi-au făcut datoria de soldat, de cetăţeni a unei ţări.

Aşa s-a întâmplat că timp de mai multe decenii de după război, propaganda oficială a lucrat intens la crearea unui stereotip „neamţului inuman” şi „criminal”, iar generaţiile următoare au fost forţate să-şi pună cenuşă pe cap şi să-şi renege proprii săi părinţi şi bunei.

Recenzie la „Den brysomme mannen”: „Omul trăitor, într-o lume moartă”

Filmul „Den brysomme mannen” (Norvegia ) E povestea unui om ajuns într-un oraş bizar, în care totul este nesuferit de perfect. Aici oameni trăiesc într-o absolută comoditate, într-o lume a prieteniei, respectului şi toleranţei.  Fiecare are un servici la care este tratat cu binevoinţă şi cu zâmbete pe buze, peste tot domină curăţenia şi liniştea. Locuitorii îşi aleg zilnic un nou interior pentru apartament şi oficiu, cinează unul la altul, se împerechează fără prea multe implicaţii şi se despart „în mod civilizat”. E o lume în care nu există copii (iraţionalismul), ci doar oameni maturi şi pragmatici (raţionalism). E o lume atât de „perfectă”, în cât omul a devenit o simplă „anexă imperfectă”, lipsită de orice importanţă. În această lume nu există omul cu trăirile sale interioare, ci doar individul cu viaţa sa exterioară: haine frumoase, casă luxoasă, mobilă după ultimă modă, cariera personală. Chiar şi mâncarea sau băutura sunt lipsite de gust, pentru că ceea ce contează este însăşi consumul, nu senzaţiile sau trăirile interioare (a se vedea „Societatea spectacolului”, de Guy Debord).

„Argo” – americanii „civilizaţi” şi iranienii „barbari”

Iată că americanii au mai produs un film care merită să fie privit. Este vorba de „Argo”, un film bazat pe fapte reale, care descrie o istorie din perioada Revoluţiei Islamice din Iran (1979), când poporul iranian se ridică împotriva regimului-marionetă a şahului şi în acelaşi timp, împotriva întregii lumii occidentale.

Tiranul, care a exploatat nemilos ţara, dar şi a ucis zeci de mii de persoane nevinovate, îşi găseşte azil politic în SUA. Acest fapt trezeşte revolta populaţiei, care ia cu asalt ambasada americană din Teheran. Toţi lucrătorii misiunii diplomatice sunt luaţi ca ostatici, însă şase persoane reuşesc să fugă, ascunzându-se în incinta Consulatului Canadei din capitala iraniană.