Eşecul proiectului Nabucco, un fiasco al euroatlantismului?

Eşecul proiectului Nabucco, după ce compania azeră a ales pentru conducta TAP pentru transportarea gazelor în Europa, ar putea avea un impact profund asupra poziţiei geopolitice a României şi chiar asupra situaţiei politice din ţară.

Nu este vorba doar de un proiect economic şi energetic important, ci chiar de opţiunea euroatlantică a României. Bucureştiul a investit speranţe enorme în acest proiect, mizând pe susţinerea absolută din partea SUA şi Bruxellesului. Iată că acum românii s-au trezit cu fundul pe gheaţă, părăsiţi de partenerii săi de încredere.

Ce mai leagă România de SUA? Scutul antirachetă (aflat în fază de proiect) şi exploatarea gazelor de şist de către companiile americane (dar şi acesta reprezintă proiecte cu viitor incert)? Pentru România, Nabucco nu a fost atât un proiect economic, cât geopolitic, cu o importanţă vitală pentru viitorul ţării. Comparativ cu alte state, România nu se află într-o situaţie catastrofală în sfera energetică – 80 la sută din necesităţile de gaze naturale sunt suplinite din surse interne.

România a ratat şansa de a deveni o piesă importantă în zona sud-estică a Europei, sperând că Vestul va avea grijă să plaseze România într-o poziţie comodă. Politicienii şi analişti români, care au primit funcţiile cheie în perioada lui Băsescu, mai trăiesc şi astăzi cu sufletul şi mintea iluziile epocii „regretatuluilui” G. W. Bush, când neotroţkismul american mărşăluia cu mare pompă prin Europa de Est, anunţând „sfârşitul epocii de tranziţie” şi declanşarea unei „revoluţii democratice mondiale”. Desigur, în cadrul acestei „revoluţii globale”, României urma să-i revină funcţia de „jandarm” în această zonă.

Este straniu cum unii analişti de oficiu încă nu au realizat că epoca dominaţiei globale americane a luat sfârşit. Noile schimbări geopolitice cer o nouă abordare a relaţiilor internaţionale. România nu mai poate miza pe un parteneriat necondiţionat cu Washington şi Bruxelles, ci trebuie să-şi dezvolte propria politică externă, preferabil una multivectorială, care să reiasă din interesele sale naţionale, nu interesele „partenerilor” săi euroatlantici.

PS:  Să nu uităm de liberalizarea preţurilor la gazele naturale, impusă de Uniunea Europeană României, prin care românii sunt nevoiţi să-şi cumpere propriul gaz natural la preţul furnizorilor externi. Cât va mai răbda România o astfel de situaţie?