Ucraina – „butoiul de pulbere” al americanilor. Oportunitățile ratate ale României

Pentru Rusia, Ucraina nu a fost niciodată un partener de încredere. Ucrainenii au avut întotdeauna un specific național, care i-a diferențiat foarte mult de ruși: spiritul liberal și anarhist, izvorât din tradiția kăzăcimii de la margine de imperiu s-a aflat mereu în contradicție cu tradiția autocratică și colectivismul rusesc.

După căderea URSS, Rusia a fost statul care a preluat integral datoria externă care revenea statului ucrainean, în ciuda acestui fapt ucrainenii au pretins și la drepturile asupra proprietății unionale, în virtutea faptului că au stat la baza fondării Uniunii Sovietice. Ucrainenii au fost fondatorii URSS, dar au evitat dintotdeauna să-și asume responsabilitatea pentru propria politică în cadrul acestei structuri supranaționale, încercând mereu să transfere întreaga vină pentru crimele sovietice pe seama Rusiei. Fiind al doilea stat ca pondere, în URSS, Ucraina și ucrainenii poartă o responsabilitate pentru tot ce s-a întâmplat în perioada sovietică, însă ei au evitat de fiecare dată orice asumare a răspunderii.

Timp de peste două decenii, ucrainenii au tot șantajat Rusia, profitând de tranzitul de gaze și staționarea flotei maritime ruse în Marea Neagră. Ucraina a pompat sume imense din Moscova, furând pe deasupra cantități de gaze care erau destinate țărilor europene. Ucraina a fost cea care a și provocat două războaie a gazelor, de pe urma cărora au suferit și țările Europene. Rusia a tolerat toate aceste ieșiri, cu o singură condiție: Kievul să nu pună în pericol securitatea energetică și militară a Rusiei, atât.

Rusia postsovietică a avut niciodată tendințe și dorințe expansioniste, din simplul motiv: lipsa resurselor necesare pentru o expansiune masivă. Rusia nu are nevoie de Ucraina, pentru Ucraina este un lux prea mare. Rusia nu are nevoie de țările baltice, pentru că o costă prea mult. Rusia nu are nevoie de România, pentru că nu ar avea capacitatea de a hrăni cei 20 milioane de români. Rusia nu are nevoie de resurse energetice, pentru că are suficiente resurse. Ce vrea Rusia atunci?

Rusia își dorește un singur lucru: oprirea expansiunii americane spre Est. De dragul acestui fapt, ea este gata să plătească orice preț statelor cu care ar putea purta un dialog, state care ar fi conștiente de propriul interes național. Problema este că țările din “cordonul sanitar” sunt lipsite de orice autonomie și orice conștientizare a propriilor interese. Ele nu sunt decât un ansamblu de pioni, care servesc în calitate de câine de pază a intereselor americane, fiind gata în orice clipă să-și sacrifice propria populație, de dragul capriciilor Casei Albe.

Dacă România ar conștientiza la un moment dat oportunitățile care îi oferă noile contexte internaționale, ar alege fără ezitare rolul de negociator în conflictul Est-Vest, dar și rolul de avocat al Federației Ruse în cadrul NATO, exact cum a făcut Turcia în raport cu Iran. O astfel de poziție ar transforma România dintr-o țară la margine de lume, într-o țară de importanță internațională, exact așa cum jucat în perioada lui Ceaușescu diplomația românească în confllictele arabo-israilene sau conflictele sovieto-chineze. E mare păcat că la București nu există politicieni și minți ilustre care ar dori și ar fi capabili să valorifice aceste situații.

Într-adevăr, Federația Rusă este astăzi în poziția Germaniei din perioada interbelică, iar dezbaterile în societatea românească legate de relațiile ruso-române ne amintesc de discuțiile legate de relațiile României interbelice cu Germania. Să ne amintim cum România a încercat să păstreze cu orice preț parteneriatul cu Marea Britanie și Franța, trezindu-se izolată în contextul unei alianței bulgaro-germane, ungaro-germane și sovieto-germane, care a fost urmată cu rapturi teritoriale. Iată că astăzi România ar putea cădea victima unei izolări similiare, din cauza unui discurs impus de tot felul de analiști de serviciu despre „lipsa unei alternative la parteneriatului strategic americano-român”. E o minciună sfruntată, pentru că România are o multitudine de alternative, la care poate apela, dacă mai ține la interesul său național. Dacă România nu va fi un jucător, va fi o jucărie în mâna celor cărora nu le pasă de soarta ei. În cele din urmă, alegerea aparținei elitei politice de la București.

Ucraina nu mai este departe de România. În cele din urmă, statul ucrainean s-a lăsat dus de val și a preferat să se aventureze în postura unui pion american, pentru a dinamita din interior orice proces de apropiere a Rusiei de Uniunea Europeană. Astăzi, Ucraina nu mai există ca stat. Are trei miniștri cetățeni străini, iar în curând va avea și un președinte al Băncii Naționale un străin. O astfel de soartă nu a avut nici chiar cel mai degradat stat african.

Mai nou, Ucraina s-a dezis de statutul de neutralitate și și-a declarat dorința de aderare la NATO, organizație unde nimeni nu o așteaptă. O fi atât de proști guvernanții ucraineni sau singura lor sarcină este executarea comenzilor de la Washington, prin care trebuie cu orice preț să mențină un focar de instabilitate în Estul Europei?