„România Mare” un proiect eşuat

De fiecare dată când vorbim de ziua de 27 martie, unirea Basarabiei cu România, uităm să reamintim de eşecul proiectului „România Mare”, proiect în care basarabenii nu s-au regăsit niciodată.

Noul stat modern „românesc” se constituia pe principii liberale, antiromâneşti prin esenţă, devenind o construcţie politică aservită oligarhiei alogene care  a combatut sistematic  orice manifestare a românismului autentic.

Putreziciunea „României Mari” se evidenţia tot tot mai mult: Basarabia a fost transformată într-o Siberie românească, unde nimeni nu putea fi sigur de ziua de mâine. Elita de la Bucureşti se înstrăina tot mai mult de propriul său popor, iar Biserica a fost subordonată factorilor politici şi impusă să renunţe la unele fundamente ale sale.

Una din cele mai mari crime, despre care istoricii noştri tac, este impunerea Bisericii Ortodoxe Române  de către guvernul Iuliu Maniu (greco-catolic) a unui calendar european, străin de ortodoxia şi fiinţa românească.  Românii sunt siliţi să renunţe la calendarul de care s-au condus secole întregi, iar preoţii, călugării, credincioşii sunt supuşi unor persecuţii inimaginabile. Documentele de arhivă ne vorbesc despre execuţiile în masă a celor care refuzau să se supună unui stat care pretindea la calitatea de „românesc” . Păstrarea calendarului vechi nu a fost un moft al basarabenilor, în apărarea lui s-au ridicat aşa  intelectual români cai: Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei .

Era şi firesc ca împotriva acestor nelegiuri să se ridice o întreagă generaţie de tineri intelectuali precum Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Constantin Noica, Corneliu Codreanu, Valeriu Gafencu, Mircea Eliade, Nichifor Crainic. Cu adevărat, perioada interbelică a fost adevărată explozie a energiei creatoare a neamului românesc. Persecuţiile regimului liberal şi ulterior a celui comunist a născut adevăraţi martir, cărora neamul românesc îi datorează azi continuitatea în istorie.

Construcţia începută în 1918 nu a durat mai mult de 22 de ani. În anul 1940 ceea ce numim „România Mare” a început să se năruie în ochii românilor. În timp ce camarila regală petrecea la palat în orgii şi beţii, iar tineretul românesc, adevărată elită a ţării, era arestată şi executată, trupul ţării se dezintegra ca un cadavru. Momentul culminant a fost şocul cedării pasive a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ardealului şi Cadrilaterului.

În septembrie 1940 tineretul iese masiv în stradă şi cere demisia regimului. Regele Carol II-lea este silit să abdice, iar funcţia de conducător al statului este preluată de Ion Antonescu. Aceste măsuri disperate nu au putut salva trupul muribund al României. Ceea ce va rămâne din fosta „Românie Mare”, se va transforma într-un stat comunist, iar închisorile pline de intelectuali români vor trece din mâinile liberalilor în mâinile comuniştilor. „România mare” îşi va înceta existenţa.

Ce ne rămâne nouă?

Sarcina generaţiei actuale nu constă în deplângerea a unor proiecte eşuate, ci realizarea propriului proiect naţional, care să fie cel puţin la fel de energic ca al generaţiei interbelice. Nostalgia trebuie aruncate la coşul de gunoi, iar locul ei să ia credinţa, jertfa de sine şi militantismul activ.