De la o „revoluţie roşie”, la „revoluţii colorate”

Ce a însemnat pentru omenire revoluţia din 1917, realizată de Lev Troţki, atribuită mai târziu lui Vladimir Ulianovici Lenin? În primul rând, năruirea unui mare imperiu, proletarizarea violentă a ţăranilor, pauperizarea întregii populaţii şi transformarea Rusiei într-o colonie a occidentului. Da, anume într-o colonie a occidentului, pentru că prin politica sa, Lenin a îngenuncheat Rusia în faţa capitalului american, care exploatat la maxim resursele naturale şi braţe de muncă ieftine din Rusia Sovietică. Nu mai vorbim de obiecte de preţ, de tezaurul cultural al imperiului, care a fost jefuit şi vândut la preţuri de nimic „duşmanilor de clasă” din SUA şi Europa, chiar de  regimul bolşevic.

Milioane de ţărani liberi au fost fugăriţi în oraşe, unde erau nevoiţi să trăiască cu hurta în barăci, în condiţii mizerabile, muncind pentru un salariu de nimic. Mai punem pe deasupra propaganda împotriva relaţiilor de familie şi „revoluţia sexuală” promovată de ideologii bolşevici. Ţăranul rus muncitor, cu simţul ruşinii şi credinţă în Dumnezeu trebuia să fie transformat într-un „proletar” alcoolic, lipsit de identitate, de cultură şi de bunul simţ. În limba rusă, cel mai bine această stare îl exprimă termenul „быдло”. Anume un astfel de profil al „revoluţionarului bolşevic” era cel mai propice pentru ingineriile sociale comuniste.

Iată cum justifică Lenin vânzarea de ţară în unul articolele sale: „Gospodăriţi cu toţii. Capitaliştii vor fi alături de voi. Alături de voi vor fi şi capitaliştii străini, concesionarii şi arendaşii, ei vă vor scurge de sute de procente de profit, ei se vor îmbogăţi de pe urma voastră. Lăsaţi-i să se îmbogăţească, iar voi învăţaţi de la ei buna gospodărie, doar aşa veţi învăţa să construiţi în viitor o republică comunistă. Din punct de vedere al necesităţii de a învăţa repede – orice amânare este o mare crimă. Iar această ştiinţă, complicată şi grea, uneori dură, trebuie asimilată. O altă cale nu există” („Noua politică economică şi sarcinile ProlitProsvet-urilor”, 17 octombrie 1921). La o distanţă de 82 de ani, cel mai straniu este faptul că resimţit o politică similară la actualii lideri politici, care se poziţionează drept „anticomunişti”.

Este cunoscut faptul că Troţkii şi Lenin, în calitatea lor de „intelectuali de marcă europeană”, au urât Rusia şi ruşii. Pentru ei Rusia Sovietică nu a fost decât un cap de pod pentru declanşarea unei viitoare „revoluţii mondiale”. Ruşii trebuiau folosit în calitate de carne de tun pentru promovarea unor idei şi interese obscure ale celor din spatele „Internaţionale Socialiste”. Anume Troţki este autorul ideii înfiinţării Uniunii Statelor Europene, pe care o vedem realizată în prezent şi unde Republica Moldova este forţată insistent să se „integreze”.

Din fericire, Lenin nu a dus-o mult, plecând „în lumea celor stângi” în 1924. Troţki, care continuase să promoveze ideea „revoluţiei mondiale” şi „teoria revoluţiei permanente”, a fost nevoit să fugă din ţară, fiind strâmtorat de politica lui Stalin. Stalin nu avea chef de aventuri globaliste, dimpotrivă, a măturat din ţară „investitorii străini”, a promovat organizarea URSS pe principiul respectării identităţilor naţionale şi a început „să construiască un socialism într-o singură ţară”. Desigur, modelul stalinist avea foarte puţine în comun cu ideea marxistă, în afară de industrializarea şi colectivizarea forţată. Rusia lui Stalin semăna mai mult cu regimul lui Franco sau Mussolini, decât cu un stat construit pe principii socialiste. Anume lui Stalin îi revine marele merit stopării oricărui „export” al revoluţiei în lume, prin executarea tuturor „liderilor- revoluţionari”. Tot Stalin este acel care scoate din umbră Biserica Ortodoxă, restabileşte modelul prerevoluţionar al organizării armatei şi declanşează un proces de „indigenizare a elitelor” din republicile unionale. Desigur, nu trebuie să uităm şi teroarea prin care a trecut populaţia sovietică, însă nu trebuie să ignorăm faptul că toate marile puteri industriale au trecut prin procese similare în prima fază a modernizării.

Lev Troţki, autorul revoluţiei din 1917, s-a refugiat în Occident, apoi în Mexic, de unde critica regimul „fascist” al lui Stalin, încercând să creieze un front internaţional împotriva URSS. După moartea sa, peste câteva decenii, ideile sale vor pătrunde în elita intelectuală şi politică din Statele Unite Ale Americii. Iniţial, stânga democrată se va lăsa vrăjită de ideile „revoluţiei mondiale”, iar mai târziu dreapta republicană va cădea în această capcană, prin intermediul ideologului neotroţkist Leo Strauss. În perioada lui G. W. Bush, neotroţkismul devine o politică oficială a Case Albe, transformând SUA în ceea ce trebuia să devină Rusia după 1917 – desimenatorul „revoluţii mondiale”. Rând pe rând, în Estul Europei se declanşează aşa-numitele „revoluţii colorate”, care aduc la putere marionetele „deminternului” – Saakaşvili (Georgia), Iuşenko (Ucraina), Băsescu (România) şi Voronin (Republica Moldova). Fantoma lui Troţki revenise acasă, pentru a-şi finaliza opera revoluţionară, însă nu pentru mult timp. Acolo unde apare „un Troţki”, neapărat va apărea şi „un Stalin”. E o legitate devenită universală.